Printre rafturi străine: Povestea mea de cumpărături la supermarket

„Nu știu dacă o să reușesc azi să aduc laptele”, îmi șoptesc în barbă în timp ce încerc să-mi potrivesc bastonul cu mâna dreaptă, iar cu stânga să țin lista mototolită pe care mi-a scris-o nepoata Elena. E zece dimineața, supermarketul e deja plin, iar rafturile parcă s-au mutat și mai departe de mine de la ultima vizită. O cafea băută în grabă a lăsat în urma ei doar tremurul mâinilor și o dorință mută să termin repede ceea ce am venit să fac.

Abia intru și mă lovește mirosul acela rece de detergenți și pâine caldă – ceva ce detest și iubesc deodată. Încerc să mă strecor printre cărucioarele uriașe, conduse de tineri grăbiți, și să nu mă las doborâtă de privirile lor care îmi spun, fără cuvinte, că nu aparțin lumii lor cu alergătura asta. „Dacă te dai mai aproape de margine, poate nu încurci”, mi-a spus odată un băiat cu șapcă trasă pe ochi, fără să se uite la mine. De atunci simt o jenă când pășesc printre rafturi, și parcă Dumnezeu îmi pune piedici la fiecare pas.

Ajung la raftul cu lactate. Cutii peste cutii, unele puse sus de tot. Îl observ pe domnul Radu – vânzător într-o vestă albastră, mereu grăbit, cu o caserolă de carne în mână. Mă uit la el și-mi adun curajul:

— Domnule, scuzați-mă, m-ați putea ajuta să iau laptele acela de pe raftul de sus?

Îşi ridică ochii din lista lui și dă din cap, parcă în silă.

— Doamnă, nu am voie să părăsesc zona asta, dar poate vă ajută cineva.

Și pleacă, fără să mai aștepte un răspuns. Mușc din buze și simt cum mi se înroșesc obrajii. O bătrână abia ținându-și echilibrul pe lângă carnea la promoție, înconjurată de mirosuri și voci reci. O tânără cu fetiță mă privește. Fetița trage de mână și întreabă: „Mami, de ce plânge doamna?” Tânăra se înroșește și, fără să răspundă, mă ajută rapid cu laptele. Îi mulțumesc cu glasul tremurat.

Asta e tot ce-mi doream – să pot lua singură ceva atât de banal. Dar supermarketul nu e pentru bătrâni ca mine. Rafturile devin tot mai înalte, scaunele de odihnă lipsesc, cozile la casă devin curse de rezistență.

Când ajung la casa specială pentru persoane cu dizabilități, două tinere vorbesc pe WhatsApp, sclipind din unghii lungi, fără să observe că mă apropii. Scot portofelul din poșetă și număr, cu atenție extremă, banii mărunți. Mă împing între timp trei clienți mai tineri, care mormăie să mă grăbesc. Mă simt deodată mică, inutilă.

— Chiar nu puteți veni altădată, la ore mai puțin aglomerate? mă apostrofează una dintre vânzătoare.

Îmi scapă o lacrimă, fără să vreau. La vârsta mea, fiecare plimbare e un eveniment. Fiecare cumpărătură înseamnă efort și puțină, foarte puțină independență. Nu vreau milă, aș vrea doar să nu mai simt că trebuie să îmi cer scuze că exist.

Mă gândesc la fiul meu, Sorin. De două luni nu m-a sunat. De când s-a certat cu soția lui, parcă m-a dat și pe mine la o parte. Pe Elena nu vreau să o pun pe drum, are BAC-ul anu’ ăsta, nu pot să-i stric ritmul pentru nevoile mele bătrânești. De obicei, mă descurc singură. Dar nu azi.

Ieșind cu pași rari și grei, aud doi băieți în față râzând:

— Uite-o pe băbuța aia, cât s-a chinuit să-și care sacoșa! Nu mai bine stătea acasă, la televizor?

Îmi vine să le răspund, dar cu ce forță? Mă opresc pe o bancă de lângă supermarket. Încerc să-mi trag sufletul. Simt picioarele grele, sufletul și mai greu. Cândva eram profesor de limba română. Vorbeam clase întregi, schimbam destine. Acum, simt că lumea mă ignoră, mă evită, îmi arată neputința la fiecare pas.

Văd aceeași lipsă de empatie și când mă uit la vecina mea, tanti Lidia. Are 83 de ani și nu mai poate ieși singură. Copiii i-au plecat în Italia. Face cumpărături doar când vine cineva s-o ajute. La televizor văd reclame cu bătrâni zâmbind printre galantare, dar realitatea nu seamănă deloc cu ce ni se prezintă.

Acasă, îmi pun laptele pe masă și mă așez. Privesc în gol. Ce anume s-a schimbat? Societatea noastră a crescut în neglijență. Fiica sorei mele, Mirela, mi-a spus mereu:

— Buni, la Paris supermarketurile au coșuri mici și scaune pentru vârstnici. La noi, contează doar viteza și profitul.

O cred. Dar eu nu vreau scaune comode sau să mă trateze lumea altfel pentru că am părul alb. Caut doar un pic de răbdare de la cei din jur. Să pot ajunge la lapte fără să simt că încurc. Să nu fiu certată pentru că mi-e greu la casă. Să fiu întrebată dacă am nevoie de ajutor, nu compatimită.

Am încercat să vorbesc cu managerul raionului, domnul Petru. „Doamnă, dacă nu vă descurcați, poate aduce cineva din familie”, mi-a spus. Îmi venea să-i amintesc că nu toți bătrânii au copii sau nepoți care să vină când clienții grăbiți și gălăgioși îi privesc ca pe un obstacol.

Ce-am pierdut pe drum, noi, ca societate? Unde sunt respectul și răbdarea pentru cei care, ieri, erau stâlpii comunității? Oare ne vom învăța vreodată să vedem fiecare om, oricât de anonim sau obosit, ca pe cineva care a luptat mult să ajungă aici? Ce moștenire lăsăm tinerilor, dacă uităm să avem grijă de cei care au venit înaintea noastră?

Acum, eu, Catinca Drăgan, scriu rândurile astea ca să nu mă simt singură. Poate cineva, la fel ca mine, va înțelege frustrarea și neputința printre rafturi prea înalte, mirosuri prea reci și priviri prea grăbite. Ați simțit și voi cum supermarketul devine uneori un labirint al nepăsării? Ce altceva putem face să fim mai buni, mai atenți cu cei care abia mai pot duce o sacoșă plină spre casă?