Când trecutul bate la ușă: Povestea Anei, a lui Petru și a rănilor care nu se vindecă

„Încă o dată, mama, nu vreau să-l văd!” vocea Lenkăi răsună în micuța noastră bucătărie, plină de miros de cafea arsă și prăjituri de casă. Mă opresc pentru o clipă din spălatul vaselor și privesc spre fata mea. Acum are șaisprezece ani, dar ochii ei căprui poartă o tensiune mult prea matură pentru vârsta ei. În timpul acesta, ceasul ticăie nervos pe peretele ponosit, ca și cum ar vrea să-mi amintească ce zi este astăzi. Douăsprezece ani au trecut de când Petru a plecat pe ușa aceea, trântind-o cu un sunet care mi-a rămas în oase mult timp după ce ecoul a dispărut. Toți vecinii au aflat atunci, căci nimeni nu bănuia că Petru, tâmplarul din colț, cu glumele lui dulci, va lăsa în urmă o soție și o fetiță de patru ani, pentru a alerga după iubirea vieții lui, Gabriela.