Mama m-a sunat să-mi spună că vin rudele: De data asta am ales alt drum

— Nu, mama, nu mai pot! De ce nu mă lași în pace…? Ce-ai zis? Vin iar rudele la noi? — am șoptit într-un târziu, doar pentru mine, deși firul telefonului transmită vocea calmă și fermă a mamei până în centrul orașului unde locuiam acum.

Era o sâmbătă obosită de august, aerul tremura la fereastra sufrageriei cu miresme dulci de asfalt încins, nimic din „aerul curat de țară” pe care mama încerca mereu să mi-l vândă drept vindecare universală. Dar pe mine mă cuprindea neliniștea de fiecare dată când auzeam cuvântul „rude”. Nici nu închisesem bine telefonul, că deja simțeam presiunea privindă din copilăria mea: blugii mei jerpeliți, mâinile asprite cu săpun Dero, mesele lungi cu verişoarele care râdeau de pantofii mei cu toc, privirile aspre ale mătușii Felicia sau râsetele brusc oprite când treceam pe lângă masa cea lungă din curte.

Respir greu. Mă privesc în oglinda de la bucătărie. M-am îndepărtat de sat de ani buni, trăiesc printre tramvaie, cafea pe fugă şi kilograme de facturi, însă tot ce am fugit cu atâta înverşunare mă prinde din urmă la fiecare telefon de la mama: „Doar pentru weekend, fata mamii, să nu vii cu capsa pusă, că-i lume multă şi ne faci de râs!”

De obicei fugeam, inventând serii nesfârşite de scuze, „proiect la muncă”, „am răcit”, „stau cu un prieten în spital”. Dar de data asta, am simțit, cu totul altceva răscolindu-mă. Poate era dor, poate curiozitate sau măcar oboseala de a mă tot opune.

Mi-am făcut geanta pe fugă, aruncând o rochie de in șifonată și cel mai decent ruj pe care-l aveam – la sat nu se cuvine să te arăți oricum. Drumul cu trenul a fost interminabil, ritmul șinelor mi-a dat timp să mă gândesc doar la ce n-o să spun, la ce n-o să arăt, la cât de străină mă simt de tot ce-ar însemna „acasă”.

Ajung după-amiază, soarele dogorește printre pereții casei bătrânești. Mama mă așteaptă pe prispă, obosită și cu o față brăzdată mai mult ca oricând. Mi se pare că e mică, strivită de rutina aceea grea de femeie care a crescut copiii cu brațele ei, fără leacuri, doar cu apă, cenușă și promisiuni.

— Ai venit, Anca, draga mea! N-ai adus și tu vreo floare pentru mă-ta, să vadă și neamurile că ți-am dat oleacă de bun-simț?

Îi zâmbesc amar, încerc să-mi reprim un oftat. Încă din prag, bunicul, pe care-l credeam aproape neclintit, mă ia pe după umeri și mă duce în curte, unde zarva e de nedescris. Copiii verișorilor aleargă plictisiți între grămezile cu fân, iar mătușa Felicia, cu obrajii roșii, mă fixează din cap până-n picioare.

— Nu te-ai măritat încă, Anca? Nu vezi că-ți fuge vremea? Uite, Ioana, a lui Nelu, a făcut deja doi copii… Parcă era mai mică decât tine!

Înghit în sec, încercând să mă adun. În jurul meu, femeile vorbesc în șoaptă, bărbații miros a țuică și oboseală. Mă simt ca o pată de cerneală pe o față de masă apretată. Am îmbătrânit brusc cu 20 de ani. Peste tot miroase a must și a gogoși, dar gustul e amar. Evenimentele trec pe lângă mine, fiecare cu reproșul lui: „pe unde umbli?”; „n-ai să vii niciodată de-adevăratelea acasă!”; „la oraș ești ca pierdută pe drum…”.

De data asta, însă, nu ripostez. Aleg să ascult. La masa de lemn, unde ne adunăm la cină, tac ore în șir și doar privesc. Îi văd pe ai mei așa cum sunt: obosiţi, singuri, speriați să nu-i uite nimeni, nici măcar eu, fata rătăcită la oraș. O aud pe mama spunând, la un moment dat, cu glas scăzut:

— Poate dacă era tată-tău aici, se schimba tot.

Pentru prima dată, văd și vulnerabilitatea ei. Îmi amintesc de zilele când mergeam împreună la biserică, de frica iernilor în care rămâneam fără lemne, de vara când îmi cerea să ud grădina și eu fugeam în lanul de porumb să scap. Durerile nu ni le-am spus niciodată. Tot dialogul nostru a stat mereu sub semnul neîmplinirii.

Într-un colț al serii, mă apropii de mama, care privește sfârșită spre roșiile din grădină.

— Mamă… știi că nu vin mereu, dar nu pentru că nu vreau. Pur și simplu nu mai știu cum să fiu fata de la țară, nici femeia de oraș…

Ea oftează adânc, fără să mă privească, și-și freacă palmele noduroase:

— Tu nu trebuie să fii nimic pentru nimeni, doar… dacă ai putea, să ne mai vezi și pe noi, cât încă avem cine să-ți deschidă poarta…

O tăcere ca un băț peste lacrimă a crescut între noi. Mă așez lângă ea. Într-un impuls încep să povestesc despre viața mea, fără strălucire, cu toate rănile pronunțate: singurătatea în chirie, prieteniile care nu țin, eșecurile care dor când le aduni noaptea între cearșafuri reci. Mama mă ascultă, nu judecă, nu întreabă.

Seara se lasă peste sat, iar eu îndrăznesc să mă reconciliez cu trecutul, cu bunicii, cu verișoarele care nu știu cum e viața în oraș dar știu să facă o ciorbă bună. Aleg să vorbesc cu fiecare, să-i întreb despre greutăți, despre copiii lor, despre vise. Surprinzător, descopăr că și ei mă ascultă. Că poate, undeva, ba chiar doresc să mă cunoască și mă privesc cu ochii lor obosiți, dar sinceri. Într-o dimineață, mătușa Felicia mă bate pe umăr:

— Vezi, fată, nu-i așa rău aici, dacă stai și vorbești.

Plec de la țară cu ochii plini, încărcată și ușurată în același timp. Poate că nu sunt nici „fata perfectă de la oraș”, nici țăranca de care se temeau rudele mele că o să se piardă. Poate că tot ce trebuie să fiu e doar Anca, cu rădăcini amestecate și doruri ciudate.

Mă gândesc: Oare câți dintre noi simțim că nu mai suntem de-acolo DE UNDE am plecat, dar nu reușim nici să aparținem total locului unde am ajuns? Voi cum vă împăcați cu rădăcinile voastre?