„Nu poți fugi de rădăcini” – Povestea Alexandrei între două lumi

— Ce vrei, Alexandra? N-o să-ți ajungă viața să alergi după iluzii! răcni tata, cu pumnii strânși pe masă, răsunetul scaunului trântit făcând să tremure abajurul vechi de deasupra. Mi-am strâns geaca la piept, cu cheia garsonierei din București încă fierbinte în palmă. În colț, mama arunca priviri rugătoare când la mine, când la el. Simțeam că mă sufoc în livingul din Focșani, printre mileuri îngălbenite și fotografii vechi cu mine mică, zâmbind, înainte ca adolescența și vina să mă apese ca o blestemă.

Tata visa să rămân aici, să găsesc un post bun de profesoară, să pun la casa mea aproape de ei, „așa cum se cuvine”. Dar eu voiam mai mult. Voiau ziarele, televizorul, poveștile prietenelor plecate în Franța și Italia, libertatea ce părea atât de simplă la televizor: o valiză, un autocar și-un curaj nebun. Aveam douăzeci și cinci de ani, o relație instabilă cu Dragoș – ba împreună, ba despărțiți – și niște prieteni care mă așteptau la fel de singuri peste hotare.

— Lasă fata, Nelu! Dacă vrea să plece, las-o! a spus mama, vocea tremurând de lacrimi. Dar știam că nu mă lasă cu adevărat — știa să se joace cu vinovăția mai bine decât oricine.

— Tu știi ce te așteaptă afară? Pitici la bătrâni, spălat la fund străini, nu ca aici, unde ai patul tău! el era să explodeze, fața lui brăzdată de ani și de muncă la depozit.

M-am ridicat, tremurând toată. Mă simțeam ruptă între frică și disperare: „Nu pot să respir aici, tata. Simt că mor încet.” A tăcut brusc, privind parcă prin mine, toată furia transformată în suferință. Din colțul bucătăriei s-a auzit zgomotul ceainicului. Mama plângea în șoaptă. Am ieșit fără să mai priviesc în urmă.

Trei zile mai târziu, eram în autocar spre Verona, cu două genți burdușite și banii strânși din corepetiții și din banii de la tata, primiți în ultima clipă pe scări, fără să spunem nimic. În Verona, m-a primit Ana – fosta mea colegă de facultate, cu care nu mai vorbisem de ani, dar care-mi pusese „pat cald” și job la o familie de italieni bătrâni.

Prima seară, când am rămas singură, plângând în baia străină, m-a zguduit tot trecutul lăsat acasă. Auzeam încă vocea tatei, mirosul de ciorbă dimineața, pașii mamei descuț, încercând să stingă cearta cu toată oboseala ei de femeie de provincie. Aici era liniște, și o tristețe nesfârșită în ochii bătrânei în grija căreia eram. O sunam din două în două zile pe mama. Îmi spunea să am grijă de mine, apoi plângea, apoi mă certa că nu mă întorc sau că am făcut rănă la sufletul tatălui meu.

— Nu poți fugi, Alexandra. Timpul ți se pune în piele, mi-a spus Ana într-o seară, după o zi grea, cu o sticlă de vin între noi. Am văzut-o copleșită de oboseală, cu ochii stinși, și-am știut că nici aici nu e libertatea pe care-o visam. Aveam bani, dar mă costa liniștea, visurile – și, mai ales, rădăcina.

Zilele s-au transformat în luni. Dragoș mi-a dat mesaj: „Mă gândesc la tine. Dacă nu te întorci, nu mai are rost.” Nu știam dacă să lupt pentru iubirea noastră – un băiat care nu știa să iubească decât cu jumătate de inimă – sau să iau totul de la capăt aici, între străini. Îmi lipseau sărbătorile în familie, mirosul de pământ după ploaie, scandalul de vineri seara, niciodată rezolvat, dar mereu același.

Poate aș fi rămas în Italia, dacă într-o zi, la telefon, mama nu-mi zicea printre suspine: „Tatăl tău a avut un infarct minor. Nu-i nevoie să vii, dar… tu faci ce vrei.” Am simțit lumea dărâmându-se peste mine. Brusc, jobul, banii, toată fuga păleau în fața neputinței de a nu fi acolo, la capătul patului, cu baticul mamei învârtit între degete, și vocea tatei, slabă și împăciuitoare, murmurând „Te-am iertat, fată”.

Nici nu mi-am dat seama când am cumpărat biletul de întoarcere. Drumul înapoi spre Focșani a fost ca o călătorie în timp, cu fiecare curbă, cu fiecare deal, parcă îmbătrâneam cu ani de dor și mustrări. Mama mă aștepta în poartă, cu ochii roșii, tata – galben la față, slab, dar zâmbind cu dragul ăla tăcut, de bărbat care nu știe să-și ceară iertare, dar o face tăcând lângă tine.

În seara aia, stăteam toți trei pe bancă, în curte, și tata a zis – cu voce mică: „Nu te mai opresc, Alexandra. Tu să fii fericită. Aici, acolo, nu contează. Important e să vii acasă când ți-e dor.” Şi atunci am plâns toți, împăcați, pentru prima oară.

Am rămas. Pentru un timp. N-am găsit jobul visat, nici liniștea, dar am înțeles că între fuga de acasă și statul aproape nu există răspuns „corect”. Poate, peste un an, voi pleca iar. Poate nu.

Un singur gând nu-mi dă pace: chiar se poate să aparții în două locuri deodată? Sau, poate, toți fugim, dar rădăcinile noastre ne găsesc oricum? Voi ce ați alege?