Între Dragoste și Mândrie: Confesiunea unei Mame în Ziua Nunții Fiului Meu

Tremur cu mâinile încleștate pe marginea mesei îmbelșugate, fără să aud cu adevărat chicotelile vesele care plutesc prin sală. O mână caldă mă atinge ușor pe umăr. „Lidia, vino! Se dă primul dans!”, îmi spune Maria, verişoara mea, dar rămân țintuită locului, gândindu-mă doar la Andrei. Nu, nu Andrei, ci Cosmin. Al meu Cosmin, băiatul pe care l-am crescut singură de la 12 ani, după ce Ion a plecat fără o vorbă. Copilul care venea seara la mine plângând că iar l-au necăjit la școală, cu hăinuțele lui mici și uzate, copilul căruia i-am șters genunchii juliți și i-am desenat cu creionul pe hârtie viitorul.

Privesc sala și parcă văd totul ca prin ceață. Râde lumea, nașii aduc sticla de țuică, lăutarii schimbă melodia. Cosmin și Oana, tineri și frumoși, abia dacă își mai pot stăpâni emoțiile. Îi urmăresc, doamne, și aș vrea să îi iau deoparte, să îi țin strâns în brațe, să îi povestesc cum inima mea se rupe în două – de drag și de teamă. Dar nu spun nimic. Cum să le spun că mă simt ca și cum aș fi în pragul unei pierderi definitive?

Mă furișez ușor spre capătul sălii. Oana mă vede și mă cheamă, radiind:
– Mamă Lidia, hai aproape, avem nevoie de dvs la poze!
Ce să spun? Sunt jenată când mă strigă „mamă”, fiindcă tot ce simt este o distanță nouă, rece, între noi. Oana e frumoasă, elegantă – fiică de doctori, crescută cu alte valori, mereu vorbind despre Europa, despre vacanțe, de parcă am trăi altă viață. Cosmin a început să-i semene din ce în ce mai mult în vorbă și-n gesturi. S-a schimbat el sau îl pierd eu?

Le zâmbesc limpede în poze. Oana mă apucă de mână:
– Sper că vă place totul. Știu că ați muncit mult pentru ziua asta.

Mă retrag iar, ca o umbră, de la marginea ringului. Maria stă lângă mine.
– Ești palidă, Lidia.
– A trecut timpul prea repede, Maria… Parcă ieri îl conduceam la școală într-un halat vechi și pantofi peticiți, și-acum se uită la altă femeie cum nu m-a privit pe mine niciodată.
– E normal, dragă, așa e mersul lumii.
– Dar simt că nu mai e al meu. Că Oana l-a luat de tot. Ce rost mai am eu acum?

Maria se uită la mine cu milă, dar n-o spune cu voce tare. Mă doare pentru că e adevărat. De când au început pregătirile, parcă Oana a avut ultimul cuvânt mereu, iar eu am stat în umbra lor. De câte ori am încercat să o ajut, a zâmbit frumos și a schimbat repede subiectul.

Mi se face frică. Frică să nu devin „soacra cea rea”, frica aceea pe care mi-o povestea bunica mea – femeia care pierduse băiatul sub ochii nurorii. Vreau să fiu altfel. Să nu cer și să nu pretind, dar tot ce simt este gelozie, amestecată cu o iubire disperată.

Mă întorc în sală pentru tort. Oamenii se bucură, Andrei – vărul lui Cosmin – face glume. Eu zâmbesc și ridic paharul:
– La mulți ani, copiilor mei! Să fie iubirea voastră mai tare decât orice furtună!
Oana îmi prinde mâna și mă pupă. Cosmin mă îmbrățișează scurt, ca și cum i-ar fi teamă să nu-i stric sacoul ori să mă simt prea apropiată. Ceva mă strivește pe dinăuntru – mă încerc să nu plâng. Îi privesc dansând și văd: nu se mai uită la mine. Râde cu Oana, se bâlbâie la jurăminte, o sărută cu foc. Mi se pare că îl pierd bucățică cu bucățică și eu stau neputincioasă, ca într-un vis urât din care nu mă pot trezi.

Mă aplec spre Maria:
– Ți-e greu când copilul tău nu mai e copil, ci soț al altcuiva.
Ea mă strânge de mână.
– O să fie bine, Lidia. O să fie bine, vei vedea.
Dar va fi cu adevărat bine? În ultimele luni, Cosmin a venit tot mai rar pe-acasă. Dădea vina pe serviciu, pe pregătirile de nuntă, pe oboseală, dar eu știam adevărul – Oana nu suporta mirosul din casa noastră, praful din cartier, gălăgia copiilor vecini. Cosmin, ca să o mulțumească, și-a scos și ultimii bani de la saltea ca să dea avans pentru un apartament nou, departe de mine.

Nu le port ranchiună, încerc să înțeleg. Dar de ce doare atât? Două dăți, am încercat să le spun că mi-e greu să mă obișnuiesc fără el, să fiu iar singură, dar Cosmin s-a încruntat, iar Oana și-a lăsat telefonul pe masă și nu mi-a răspuns. Din dragoste pentru el, am tăcut mai departe. Singurătatea însă mă apasă ca o iederă veche, sufocându-mi sufletul.

Când lumea se împrăștie și rămân singură, îl găsesc pe Cosmin pe hol, obosit. Îl trag de mânecă:
– Cosmin, pot să vorbesc cinci minute cu tine?
Se uită la mine grăbit.
– Acum, mama? Toată lumea mă caută…

Nu știu de unde am curajul, dar îi spun cu sufletul la gură:
– Te iubesc, Cosmin, cum numai o mamă poate iubi. Și îmi pare rău dacă par slabă, dar mi-e greu să te dau. Să nu mă uiți, dacă poți. Să nu uiți de cine ai fost înainte să fii domnul Oana.

El oftează, se uită în gol.
– N-ai pierdut nimic, mama, doar că e altă etapă…
– Altă etapă unde nu mai am loc?
Nu răspunde imediat. Mă ia în brațe călduț, fără prea mult elan. Apoi fuge din nou, chemat de Oana.

Mă întorc la masa pe care am stat cu surorile mele. Ele vorbesc despre mine, cred că nu aud, dar fiecare cuvânt e ca un cuțit:
– Lidia e prea sensibilă, știi că și ea a suferit când Ion a plecat…
– Să nu devină o povară pentru ei!

Plâng. Nu vreau să fiu o povară. Vreau doar să fiu iubită. Mă doară că, în toată această fericire, bucuria mea e mică și grea. Ce greșeală am făcut? Am iubit prea tare? Am vrut prea mult să îi dau ce n-am avut eu? Toate mamele ajung aici, într-un final?

Și mă întreb, încercând să-mi stăpânesc lacrimile în zgomotul dansului: Ce faci, când dragostea de mamă nu mai încape în viața copilului tău? O să pot, oare, să găsesc liniște și lumină sau toată viața mă voi zbate între iubire și mândria de-a-l fi pierdut pentru totdeauna?