„Când dragostea nu plătește facturile: Povestea mea cu Radu”

— Victoria, ai plătit întreținerea? m-a întrebat mama la telefon, vocea ei tremurândă, ca și cum ar fi știut deja răspunsul. Am închis ochii, încercând să-mi adun gândurile. Era ora 22:00, tocmai terminasem un articol pentru un client din Cluj, iar mâine aveam seminar la facultate la 8 dimineața. Pe masă, lângă laptop, stătea neatinsă o cană cu ceai rece și o factură la gaze, pe care nu știam cum o voi achita luna asta.

Radu, soțul meu, stătea pe canapea, cu ochii în telefon, râzând la un clip pe TikTok. Nu m-a întrebat niciodată dacă am nevoie de ajutor. Nu m-a întrebat niciodată cum mă simt. De când și-a pierdut jobul la service-ul auto, pare că s-a împăcat cu ideea că eu trebuie să țin casa pe umeri. „Lasă, iubito, o să fie bine”, îmi spune uneori, dar nu face nimic să fie bine. Mă uit la el și mă întreb: oare mă mai iubește? Sau doar îi convine să aibă cine să-i spele hainele și să-i pună mâncare pe masă?

Am 27 de ani și mă simt de parcă aș avea 50. Mă trezesc la 6 dimineața, pregătesc cafeaua, îi fac lui Radu sandvișuri, deși știu că nu va pleca nicăieri. Apoi fug la cursuri, după care mă duc la jobul de la librărie, unde stau până la 6 seara. Seara scriu articole pentru clienți, ca să mai câștig ceva în plus. Radu? Radu se joacă pe calculator sau iese la o bere cu băieții. Când îi spun că nu mai pot, că am nevoie de ajutor, îmi răspunde cu un zâmbet obosit: „O să-mi găsesc ceva, promit. Dar nu e așa ușor, știi și tu cum e în România.”

Nu, nu știu. Eu nu mi-am permis niciodată să nu fac nimic. Tata a murit când aveam 14 ani, iar mama a muncit ca să mă țină la școală. Poate de asta nu pot să stau locului, poate de asta mă doare atât de tare indiferența lui Radu. Într-o seară, după ce am plâns în baie ca să nu mă vadă, am ieșit și l-am întrebat direct:

— Radu, tu chiar nu vezi că nu mai pot? Că trag de mine din toate părțile și tu… tu doar stai?

S-a uitat la mine, mirat, ca și cum nu înțelegea ce spun.

— Ce vrei să fac, Victoria? Să mă angajez pe 2000 de lei la supermarket? Nu vezi că nu găsesc nimic pe meseria mea?

— Dar nici nu cauți! Am trimis eu CV-ul tău la trei service-uri, nici măcar nu te-ai dus la interviuri!

A tăcut. Apoi a ridicat din umeri și a ieșit din cameră. Am simțit că mă prăbușesc. Am adormit cu ochii în lacrimi, întrebându-mă dacă nu cumva am greșit alegându-l.

Zilele au trecut la fel, una după alta, ca niște copii de tren care nu se mai opresc. Mama m-a sunat din nou, plângând că nu are bani de medicamente. I-am trimis ultimii 200 de lei din cont, deși nu știam cu ce voi plăti lumina. Radu a venit acasă cu două beri și un zâmbet larg:

— Hai, iubito, să ne relaxăm puțin! Mereu ești stresată, nu mai fi așa serioasă!

Am izbucnit:

— Nu pot să mă relaxez, Radu! Nu pot, când nu știu dacă luna viitoare avem bani de chirie! Tu chiar nu vezi că totul cade pe mine?

— Exagerezi, Victoria. Toată lumea are probleme. O să fie bine, ai să vezi.

M-am simțit invizibilă. Am început să evit să mai vorbesc cu el. Seara, când veneam acasă, mă prefăceam că am de lucru. Îmi era teamă să nu izbucnesc din nou. Într-o noapte, am primit un mesaj de la mama: „Să nu te superi pe mine, dar nu mai pot să te văd așa. Poate ar trebui să te gândești la tine, nu doar la el.”

Am stat mult pe gânduri. Oare chiar merit să trăiesc așa? Să fiu singură într-o relație în care doar eu trag? Am încercat să vorbesc cu Radu, să-i explic că nu mai pot, că am nevoie de un partener, nu de un copil mare. Dar el doar a dat din cap, a oftat și a spus că „o să se schimbe”.

Într-o zi, la librărie, am văzut o femeie cu un copil de mână. Era veselă, îi cumpăra cărți, îi povestea despre eroi și curaj. M-am uitat la ei și m-am întrebat: oare eu când am fost ultima dată fericită? Când am râs ultima dată cu Radu, fără să mă gândesc la facturi, la datorii, la griji?

Seara, când am ajuns acasă, Radu dormea. Pe masă era o farfurie cu resturi de mâncare și o sticlă de bere goală. M-am așezat lângă el și am început să plâng. Nu pentru că nu mă iubește, ci pentru că nu mă vede. Pentru că nu înțelege cât doare să fii singur în doi.

Poate că nu toți bărbații sunt așa. Poate că undeva, cineva ar aprecia cât mă zbat. Dar eu l-am ales pe Radu. Și nu știu dacă să mai sper că se va schimba sau să accept că asta e viața mea.

Mă întreb, în fiecare seară, înainte să adorm: cât poți să respecți un om care nu te respectă? Cât poți să iubești pe cineva care nu te vede? Voi ce ați face în locul meu?