Mi-am trimis fiul acasă cu nepotul bolnav. S-a dovedit că a fost vina mea.

— Mamă, sigur poți să stai cu Darius? Ne-ar prinde bine o seară doar pentru noi, a spus Vlad, privindu-mă cu un amestec de speranță și oboseală în ochi. Irina, cu paltonul pe braț, își mușca buzele, parcă temându-se să nu mă deranjeze prea mult. Am zâmbit larg, încercând să ascund cât de mult mă dor genunchii în ultima vreme. — Desigur, dragii mei! Darius e lumina ochilor mei. Mergeți, distrați-vă, am spus, luându-l pe micuțul de patru ani în brațe. M-a cuprins cu mânuțele lui mici, iar inima mi s-a umplut de căldură.

După ce au plecat, am rămas singuri în apartamentul meu mic din cartierul Drumul Taberei. Darius s-a așezat pe covor, cu jucăriile împrăștiate în jurul lui. — Bunico, pot să mă uit la desene? m-a întrebat cu ochii mari, verzi, la fel ca ai lui Vlad când era mic. Am dat din cap și i-am pus desenele preferate. M-am așezat lângă el, simțind o oboseală ciudată, dar am ignorat-o. Era o seară liniștită, sau cel puțin așa credeam.

După vreo oră, Darius a început să tușească. La început, am crezut că e de la suc, poate a înghițit prea repede. Dar tusea s-a accentuat, iar fața i s-a înroșit. — Bunico, mă doare gâtul, a spus el, cu vocea stinsă. M-am panicat puțin, dar am încercat să nu arăt. I-am dat apă, l-am învelit cu păturica lui preferată și i-am pus mâna pe frunte. Era fierbinte. — Of, Doamne, să nu faci febră, am murmurat, simțind cum mi se strânge stomacul.

Am căutat în dulapul cu medicamente, dar nu găseam nimic potrivit pentru copii. În mintea mea, am început să mă cert: „De ce nu am întrebat-o pe Irina dacă are ceva pentru răceală? De ce nu am verificat înainte?” Am sunat-o, dar nu mi-a răspuns. Probabil era la film, nu voiam să-i stric seara. Am decis să-i dau un ceai cu miere, așa cum făceam cu Vlad când era mic. Darius a băut câteva înghițituri, dar apoi a început să plângă. — Vreau la mami, bunico, mă doare tare!

M-am simțit neputincioasă. Am încercat să-l liniștesc, să-i spun povești, dar febra îi urca. M-am uitat la ceas: era aproape 22:00. Am luat telefonul și am sunat din nou. De data asta, Vlad a răspuns. — Mamă, ce s-a întâmplat? — Darius are febră și tușește rău. Nu știu ce să fac, Vlad. — Venim imediat, a spus el, iar vocea lui era tăioasă, plină de îngrijorare.

Au ajuns în grabă, Irina aproape că a smuls copilul din brațele mele. — De ce nu ne-ai sunat mai devreme? a țipat ea, cu lacrimi în ochi. Vlad nu a spus nimic, dar privirea lui era grea, ca o sentință. M-am simțit mică, inutilă, vinovată. — Am încercat să-l liniștesc, nu am vrut să vă stric seara, am șoptit, dar nu cred că m-au auzit.

Au plecat la spital cu Darius, iar eu am rămas singură, cu ceaiul răcit pe masă și jucăriile împrăștiate. Am stat toată noaptea cu telefonul în mână, așteptând vești. Dimineața, Vlad m-a sunat. — E viroză, nimic grav, dar trebuia să ne anunți imediat, mamă. Irina e foarte supărată. M-am simțit de parcă aș fi pierdut ceva ce nu voi mai putea recupera vreodată. Am plâns în tăcere, gândindu-mă la toate momentele în care am încercat să fiu o mamă și o bunică bună, dar am greșit. Poate că am vrut prea mult să nu-i deranjez, să nu par slabă, să nu le stric bucuria. Dar, în încercarea mea de a proteja, am făcut mai mult rău.

Zilele următoare, Vlad a venit singur să-mi aducă vești. — Darius e mai bine, dar Irina nu vrea să-l mai lași la tine o vreme. Am simțit cum mi se rupe sufletul. — Vlad, am greșit, știu, dar nu am vrut… — Știu, mamă, dar trebuie să înțelegi că Irina e speriată. Și eu sunt. E copilul nostru. Am dat din cap, fără să mai spun nimic. Am rămas cu gândurile mele, cu vinovăția care mă apăsa ca o piatră pe piept.

Într-o seară, am primit un mesaj de la Irina: „Poate că ai vrut să ne protejezi, dar te rog, data viitoare, sună-ne imediat. Darius are nevoie de tine, dar și noi avem nevoie să știm că e în siguranță.” Am plâns din nou, dar de data asta lacrimile erau altfel. Poate că nu sunt perfectă, poate că am greșit, dar dragostea mea pentru Darius nu va dispărea niciodată.

Mă întreb, oare câți dintre noi, bunici sau părinți, am făcut greșeli din prea multă dragoste? E oare vina noastră că vrem să-i protejăm pe cei dragi, chiar și atunci când nu știm cum?