Mama m-a sunat: „Vin mătușile și unchii!” – De data asta am decis să fac ceva altfel
— „Irina, să nu uiți să pui masa mare în sufragerie! Vin mătușile și unchii, să nu ne faci de râs!” Glasul mamei răsuna în telefon, tăios, ca o comandă militară. Am simțit cum mi se strânge stomacul. De fiecare dată când veneau rudele, mă simțeam ca o piesă nepotrivită într-un puzzle vechi, cu marginile tocite de atâtea încercări de a mă potrivi acolo unde nu era locul meu.
M-am uitat pe fereastra mică a bucătăriei, unde norii se adunau amenințător peste satul nostru uitat de lume. În copilărie, mă ascundeam mereu în pod sau fugeam la deal, printre meri, doar ca să nu fiu nevoită să răspund la întrebările lor: „Ce faci, Irina? Ai găsit un băiat? Când te măriți? La oraș nu ți-e greu? Nu vrei să te întorci acasă?”
De data asta, ceva s-a schimbat în mine. Poate pentru că am trecut de 30 de ani și nu mai aveam răbdare să mă ascund. Poate pentru că, după atâta timp, voiam să le spun cine sunt cu adevărat. Sau poate doar pentru că mă săturasem să fiu o fantomă la propria masă.
Am început să pun masa, cu mâinile tremurânde. Mama a intrat val-vârtej, cu șorțul plin de făină și ochii obosiți. „Să nu uiți să aduci scaunele din camera bunicii. Și să nu te îmbraci iar în negru, că zici că ești la înmormântare!”
„Mamă, e doar o rochie. Nu contează culoarea.”
„Ba contează! Ce-o să zică lumea?”
Am oftat, dar n-am mai zis nimic. În sat, lumea vorbește oricum, indiferent ce faci. Dar azi nu mai voiam să mă ascund.
Au început să sosească pe la prânz. Mătușa Viorica, cu vocea ei ascuțită, a intrat prima, aducând cu ea miros de parfum ieftin și o energie care umplea toată casa. Unchiul Gheorghe, tăcut ca de obicei, s-a așezat la marginea mesei, privind pe furiș la toți. Mătușa Lenuța, mereu cu o vorbă de duh, și-a pus geanta pe scaun și a început să inspecteze casa cu ochi critici.
„Ia uite, Irina, tot singură? Nu ți-ai găsit nici acum pe cineva?”
Am simțit cum mi se urcă sângele în obraji. „Nu, mătușă. Și nici nu cred că e o tragedie.”
Mama s-a înroșit și ea. „Lasă, mamă, că o să vină și vremea ta. Nu te grăbi.”
„Dar nu mă grăbesc, mamă. Chiar nu mă grăbesc.”
Mătușa Lenuța a oftat teatral. „Pe vremea mea, la vârsta ta aveam deja doi copii. Acum, fetele nu mai vor nimic. Numai carieră, carieră…”
Am simțit cum mă sufoc. Am vrut să fug, să mă ascund în pod, ca atunci când eram mică. Dar nu. Nu azi.
„Știi ceva, mătușă? Poate că nu toți vrem același lucru. Poate că eu nu vreau să mă mărit doar ca să bifez o rubrică. Poate că vreau să fiu fericită, nu doar să fiu ca toată lumea.”
S-a lăsat o liniște ciudată. Unchiul Gheorghe a tușit, mama a început să aranjeze tacâmurile, iar mătușa Viorica a schimbat subiectul, vorbind despre recolta de cartofi.
Dar eu nu mai puteam să tac. „Și dacă nu mă mărit niciodată? Dacă nu vreau copii? Dacă vreau să trăiesc altfel decât ați trăit voi? De ce trebuie să fiu judecată pentru asta?”
Mama s-a uitat la mine cu ochii umezi. „Irina, tu știi că eu vreau doar să fii fericită. Dar mi-e teamă să nu rămâi singură. Să nu regreți.”
„Mamă, nu sunt singură. Am prieteni, am un job care-mi place, am viața mea. Nu vreau să trăiesc după frica altora.”
Mătușa Lenuța a dat din cap, neîncrezătoare. „O să vezi tu, la bătrânețe, cum e să n-ai pe nimeni.”
„Poate. Dar mai bine singură decât nefericită.”
A urmat o masă ciudată, cu discuții despre vreme, politică, prețul la ulei și zahăr. Dar eu simțeam că am spart o barieră. Pentru prima dată, nu mai eram copilul care se ascunde. Eram Irina, femeia care își spune adevărul, chiar dacă doare.
După ce au plecat, mama a venit la mine în bucătărie. S-a așezat lângă mine, cu mâinile în poală.
„Irina, să știi că mi-a fost greu azi. Dar cred că ai dreptate. Poate că nu trebuie să trăiești viața mea. Poate că trebuie să-ți trăiești viața ta.”
Am zâmbit, cu lacrimi în ochi. „Mulțumesc, mamă. Asta voiam să aud.”
M-am uitat pe fereastră, la norii care se risipeau încet. Poate că nu voi fi niciodată ca ei. Poate că nici nu trebuie. Dar oare câți dintre noi trăim cu adevărat pentru noi înșine, nu pentru așteptările altora?