„Fiul Nostru Nu Ne-a Vizitat Pentru Că Soția Lui Nu a Vrut: Ea Susține Că Întotdeauna Vrem Ceva. Dacă și-a Luat Concediu, Ar Trebui Să-l Petreacă cu Familia Lui. Și Nu-i Place Casa Noastră”

Ella stătea pe verandă, cu ochii ațintiți spre orizont în căutarea oricărui semn al fiului ei, Andrei. Soarele apunea, aruncând o nuanță aurie peste câmpuri, dar inima ei era grea. Așteptase această vizită de luni de zile, dar în adâncul sufletului, știa că nu se va întâmpla.

„Se pare că nu va veni,” oftă ea, întorcându-se către soțul ei, Mihai, care stătea lângă ea, pierdut în gânduri. „Eu și soțul meu ne-am obișnuit cu asta, așa că nici măcar nu ne mai supărăm.”

Mihai dădu din cap, cu fața brăzdată de linii de îngrijorare și dezamăgire. „Ce s-a întâmplat de data asta?” întrebă el, deși avea deja o idee bună. „Poate că soția lui nu l-a lăsat să vină? Dacă îmi amintesc bine, voi două nu v-ați înțeles niciodată prea bine.”

Ochii Ellei se umplură de lacrimi când se gândi la nora ei, Ana. „Poate că așa este, dar fiul meu nu ne-a spus niciodată nimic,” șopti ea, cu vocea tremurândă. „Ana susține întotdeauna că vrem ceva de la ei. Spune că dacă Andrei și-a luat concediu, ar trebui să-l petreacă cu familia lui. Și nu-i place casa noastră.”

Mihai clătină din cap, frustrarea evidentă în ochii lui. „Nu e corect, Ella. L-am crescut, îl iubim, și acum nu putem nici măcar să-l vedem din cauza ei.”

Ella își șterse lacrimile și încercă să zâmbească. „Nu putem schimba cum se simte ea, Mihai. Trebuie doar să acceptăm.”

Cuplul stătea în tăcere, greutatea cuvintelor nespuse atârnând în aer. Ella se gândi la zilele când Andrei era un băiețel, alergând prin curte, râzând și jucându-se. Acele amintiri păreau de o viață în urmă.

Andrei fusese întotdeauna un fiu bun, dar lucrurile s-au schimbat când s-a căsătorit cu Ana. Ea era o femeie cu voință puternică, și Ella încercase din răsputeri să se înțeleagă cu ea, dar nu era niciodată ușor. Ana avea propriile ei idei despre familie și priorități, și Ella se simțea adesea dată la o parte.

Primii ani de căsnicie au fost cei mai grei. Andrei vizita din ce în ce mai rar, și când o făcea, era întotdeauna pe fugă. Ana rămânea în urmă, susținând că avea alte angajamente. Ella încerca să înțeleagă, dar tot o durea.

Un Crăciun, Ella sperase să aibă toată familia împreună. Petrecuse săptămâni pregătind, gătind toate mâncărurile preferate ale lui Andrei. Dar în ziua adunării, Andrei a sunat să spună că nu vor veni. Ana hotărâse că trebuie să petreacă sărbătoarea cu familia ei.

Inima Ellei s-a frânt în acea zi, dar a pus o față curajoasă pentru Mihai. „E în regulă,” spusese ea, deși era departe de adevăr. „Vom avea alte Crăciunuri.”

Dar alte Crăciunuri nu au mai venit. În fiecare an, era o nouă scuză, un nou motiv pentru care nu puteau veni. Ella și Mihai petreceau sărbătorile singuri, casa lor fiind plină de ecourile a ceea ce ar fi putut fi.

Pe măsură ce anii treceau, Ella și Mihai s-au obișnuit cu dezamăgirea. Au încetat să mai facă planuri elaborate și au învățat să prețuiască momentele rare în care îl vedeau pe Andrei. Dar nu era niciodată suficient.

Într-o vară, Andrei a reușit în sfârșit să viziteze, dar tensiunea era palpabilă. Ana rămăsese în urmă, iar Andrei părea distant, preocupat. Ella a încercat să umple golul, dar era clar că ceva se schimbase. Fiul ei nu mai era băiatul lipsit de griji pe care și-l amintea.

„Mamă, tată, vă iubesc pe amândoi, dar lucrurile sunt diferite acum,” spusese Andrei, cu vocea plină de regret. „Eu și Ana avem propria noastră viață, propria noastră familie. Nu pot fi mereu aici.”

Ella dăduse din cap, înțelegând dar cu inima frântă. „Știm, Andrei. Doar că ne e dor de tine.”

Acum, pe măsură ce soarele dispărea sub orizont, Ella simțea greutatea acelor cuvinte mai mult ca niciodată. Îi era dor de fiul ei, îi era dor de legătura pe care o aveau odată. Dar știa că viața a mers mai departe, și trebuia să găsească o modalitate de a accepta asta.

Mihai îi luă mâna, oferindu-i un confort tăcut. Stăteau împreună, privind cerul nopții umplut de stele, fiecare dintre ele fiind un memento al iubirii pe care o aveau pentru fiul lor, chiar dacă era departe.