De ce nu pot să mă mărit la 57 de ani? Povestea mea despre dragoste, neîncredere și lupta cu propriul copil

— Mama, nu pot să cred că ești atât de naivă! Cum să te măriți cu un bărbat pe care abia îl cunoști?
Vocea Ioanei răsuna în bucătăria mică, printre farfurii și mirosul de cafea proaspătă. Stătea în picioare, cu brațele încrucișate, privindu-mă ca pe o adolescentă care tocmai a făcut o prostie. Avea 32 de ani, era avocat, obișnuită să găsească nod în papură și să nu lase nimic la voia întâmplării.

Eu, în schimb, mă simțeam ca o fetiță prinsă cu minciuna. Aveam 57 de ani, dar în fața fiicei mele, mă simțeam mică și neajutorată. Îmi tremurau mâinile pe cana de ceai, încercând să găsesc cuvintele potrivite.

— Ioana, nu ești corectă. Pe Mihai îl cunosc de aproape doi ani. Nu e un străin. Și nu e un escroc, cum tot insinuezi tu.

Ea a oftat, s-a așezat la masă și a început să răsfoiască niște hârtii.

— Mama, am verificat. Nu are niciun venit stabil, nu are proprietăți pe numele lui, și tot ce știm despre el e ce ne-a spus el. Nu vezi că te folosește?

M-am ridicat brusc, simțind cum mă învăluie furia și rușinea.

— Nu mă folosește! Mihai mă iubește. Și eu îl iubesc pe el. Nu am nevoie de aprobarea ta ca să fiu fericită.

Dar vocea mea tremura. Pentru că, undeva, în adâncul sufletului, sămânța îndoielii plantată de Ioana începea să încolțească.

Mihai a apărut în viața mea într-o zi de toamnă, la coadă la farmacie. Am râs amândoi de cât de lungă era lista de medicamente și, fără să-mi dau seama, am început să vorbim despre viață, despre copii, despre singurătate. Era blând, atent, avea un fel de a mă privi care mă făcea să mă simt din nou tânără.

Primele luni au fost ca un vis. Plimbări prin parc, seri cu vin și muzică veche, povești despre trecut și planuri pentru viitor. Când mi-a spus că mă iubește, am simțit că viața mea începe din nou.

Dar Ioana nu l-a plăcut niciodată. De la prima întâlnire, a fost rece, distantă, mereu cu întrebări incomode. „De ce nu are copii? De ce nu are o casă a lui? De ce nu vorbește despre familie?”

Am încercat să-i explic că nu toți oamenii au avut noroc în viață, că Mihai a trecut printr-un divorț urât, că a pierdut totul. Dar Ioana nu voia să audă.

Într-o seară, după ce Mihai a plecat, Ioana a venit la mine cu un dosar plin de acte.

— Uite, mama, am făcut rost de extrasul de la Registrul Comerțului. Nu are nicio firmă, niciun venit. Și, uite, aici scrie că a avut datorii la bancă.

Am simțit cum mi se taie picioarele.

— Și ce dacă? Toți avem probleme. Eu nu sunt cu el pentru bani.

— Dar el? Ești sigură că nu e cu tine pentru bani?

Am izbucnit în plâns. Nu mai puteam să suport.

— De ce nu poți să fii fericită pentru mine? De ce trebuie să găsești mereu ceva rău?

Ioana s-a înmuiat, a venit lângă mine și m-a luat în brațe.

— Pentru că mi-e frică să nu suferi, mama. Pentru că nu vreau să te văd distrusă.

Am rămas așa, îmbrățișate, fiecare cu fricile și durerile ei.

În zilele următoare, am început să-l privesc pe Mihai cu alți ochi. Să-i analizez fiecare gest, fiecare cuvânt. Când mi-a cerut să-i împrumut niște bani „până la salariu”, am simțit un nod în stomac.

— Mihai, tu mă iubești, nu?

— Cum să nu te iubesc, Evelina? Ești tot ce am mai bun în viața mea.

— Atunci de ce nu-mi spui totul despre tine?

A oftat, a dat din umeri, a spus că nu vrea să mă îngrijoreze.

— Am avut niște probleme, dar le rezolv. Nu vreau să te implic.

Am vrut să-l cred. Dar, în fiecare seară, când rămâneam singură, cu gândurile mele, mă întrebam dacă Ioana nu avea dreptate.

Într-o zi, am găsit în telefonul lui un mesaj de la o altă femeie. „Ne vedem diseară?”

Am simțit cum mi se prăbușește lumea.

— Mihai, cine e Ana?

A încercat să mă liniștească, să-mi spună că e doar o prietenă, că nu e nimic între ei. Dar nu l-am mai crezut.

Am început să mă cert cu el din orice. Să-l urmăresc, să-l verific, să-l întreb mereu unde e și cu cine. El s-a închis în el, a devenit distant, irascibil.

Ioana venea tot mai des pe la mine, încercând să mă convingă să renunț.

— Mama, nu vezi că te distruge?

— Nu pot, Ioana. Îl iubesc.

— Dar el nu te iubește pe tine.

Am simțit că mă sufoc. Nu mai știam ce să cred, ce să simt.

Într-o noapte, am visat că sunt din nou tânără, că dansez cu Mihai într-o sală plină de lumină. Dar, când m-am trezit, eram singură, cu perna udă de lacrimi.

A doua zi, Mihai a venit să-și ia lucrurile.

— Evelina, nu mai pot. Nu mai pot să trăiesc cu suspiciunea ta.

— Dar tu nu mi-ai dat niciodată motive să am încredere!

A plecat fără să se uite înapoi.

Am rămas singură, cu casa goală și cu sufletul sfâșiat. Ioana a venit, m-a luat în brațe, dar nu a spus nimic.

Au trecut săptămâni. Încă mă trezesc noaptea, așteptând să aud cheia lui Mihai în ușă. Încă mă întreb dacă am făcut bine să-l ascult pe Ioana sau dacă am pierdut ultima mea șansă la fericire.

Oare chiar nu merit să iubesc la 57 de ani? Sau, poate, am fost prea naivă, prea dornică să nu mai fiu singură? Voi ce ați fi făcut în locul meu?