La capătul răbdării: Cum câinele nostru a devenit motivul despărțirii

— Nu mai pot, Irina! Nu mai pot! am urlat, cu vocea tremurândă, în timp ce Max lătra isteric la ușă, zgâriind parchetul nou pe care abia îl montasem. Era trecut de miezul nopții, iar vecinii băteau deja în țevi, semn că răbdarea lor era la fel de subțire ca a mea. Irina stătea în mijlocul sufrageriei, cu ochii în lacrimi, ținându-l strâns pe Max în brațe, de parcă ar fi fost copilul nostru.

— E doar un câine, Mihai! Nu înțelegi? E parte din familie acum! mi-a răspuns ea, cu vocea spartă, dar hotărâtă.

M-am prăbușit pe canapea, cu capul în mâini. Nu mai recunoșteam femeia din fața mea. Irina, soția mea de cincisprezece ani, cea care râdea la glumele mele proaste, care gătea cea mai bună ciorbă de burtă și care mă ținea de mână la fiecare necaz, acum își turna toată dragostea într-un câine. Max, un ciobănesc mioritic găsit pe marginea drumului, era centrul universului ei. Iar eu? Eu eram doar un obstacol.

Totul a început într-o după-amiază ploioasă de octombrie. Irina a venit acasă udă leoarcă, cu Max în brațe, murdar și tremurând. „Nu puteam să-l las acolo, Mihai! Era să-l calce o mașină!” mi-a spus, cu ochii mari, implorându-mă să-l accept. Am oftat și am zis „Bine, dar doar până îi găsim o familie.” N-am știut atunci că familia aceea urma să fim noi.

La început, am încercat să mă adaptez. Am cumpărat boluri, jucării, am dus câinele la veterinar, am făcut tot ce ținea de mine. Dar Max era neastâmpărat, lătra la orice zgomot, roadea papucii, făcea mizerie peste tot. Irina îi scuza fiecare boacănă: „E mic, Mihai, are nevoie de timp!” Dar timpul trecea, iar Max nu se cumințea. Ba mai rău, Irina începea să mă ignore. Seara, când veneam obosit de la muncă, nu mai găseam masa pusă, ci o găseam pe Irina pe covor, jucându-se cu Max. În pat, Max dormea între noi. Dacă încercam să-l dau jos, Irina se supăra: „Nu vezi că-i frică să doarmă singur?”

Am început să mă simt ca un intrus în propria casă. Prietenii mei râdeau de mine: „Te-a dat câinele afară din pat, băi, Mihai!” Dar nu era de râs. Într-o seară, după ce Max a ros cablul de la televizor, am răbufnit:

— Irina, nu mai pot! Ori câinele, ori eu!

Ea a încremenit. Pentru prima dată în viața noastră, am văzut-o privindu-mă ca pe un străin. „Nu-mi cere asta, Mihai. Nu pot să-l dau. E tot ce am!”

Am simțit cum ceva se rupe între noi. Am dormit pe canapea în noaptea aceea, cu Max lătrând la fiecare mișcare. Dimineața, Irina nu mi-a vorbit. Zilele au trecut, iar tăcerea dintre noi a crescut. Max era mereu acolo, între noi, ca o barieră invizibilă.

Într-o duminică, am încercat să vorbim. Am dus-o la o cafenea, sperând să regăsim măcar o fărâmă din noi. Dar discuția a degenerat rapid:

— Mihai, tu nu vezi cât de singură am fost în ultimii ani? Tu vii acasă, mănânci, te uiți la televizor și adormi. Max mă ascultă, mă iubește necondiționat. Tu când ai făcut asta ultima dată?

Am rămas fără cuvinte. Poate că avea dreptate. Poate că, absorbit de griji, de rate, de serviciu, uitasem să fiu soțul de care avea nevoie. Dar nu puteam accepta că un câine ne-a înlocuit relația.

Am încercat să mă apropii de Max. L-am scos la plimbare, i-am aruncat mingea, i-am cumpărat recompense. Dar Max nu mă voia. Lătra la mine, se ascundea după Irina, mă ignora. Irina mă certa: „Nu ești destul de blând! Nu ai răbdare!”

Într-o seară, am venit acasă și am găsit-o pe Irina plângând. Max era bolnav, nu mânca, nu se ridica din coșul lui. Am dus câinele la veterinar, am stat cu orele pe hol, ținând-o pe Irina de mână. Pentru o clipă, am simțit că suntem din nou o echipă. Dar când Max și-a revenit, Irina s-a întors la el, iar eu am rămas din nou pe dinafară.

Au trecut luni. Casa noastră era plină de păr, de jucării de câine, de miros de mâncare pentru animale. Relația noastră era goală. Nu mai vorbeam decât despre Max. Nu mai făceam dragoste. Nu mai râdeam. Eram doi străini, uniți doar de prezența unui câine care nu mă voia.

Într-o zi, am primit un mesaj de la Irina: „Trebuie să vorbim.” Am știut atunci că totul se terminase. Ne-am întâlnit în bucătărie, fiecare cu o cană de ceai în mână. Irina a început:

— Mihai, nu mai merge. Nu pot să aleg între tine și Max, dar nici nu pot să renunț la el. Poate că e mai bine să ne despărțim.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am încercat să o conving, să-i spun că putem găsi o soluție, că putem merge la terapie, că putem încerca din nou. Dar ochii ei erau goi. Decizia era luată.

Am plecat din casa noastră cu un geamantan și cu inima frântă. Max a lătrat după mine, dar nu știu dacă de bucurie sau de supărare. Irina nu m-a privit când am ieșit pe ușă.

Acum, stau într-o garsonieră mică, cu pereți reci și tăcere multă. Mă întreb dacă am greșit undeva, dacă puteam să fac mai mult, dacă dragostea noastră chiar a fost atât de fragilă încât un câine a putut să o distrugă. Sau poate că Max nu a fost decât pretextul pentru ceva ce se rupsese de mult între noi.

Oare câte familii se destramă din cauza unor lucruri aparent mărunte? Oare am ales corect? Sau, de fapt, nici nu a fost alegerea mea?