Mama, nu mai ai cheia de la apartamentul nostru: Unde se termină datoria de fiu și începe responsabilitatea de soț

— Ivan, nu mai pot! Nu mai pot să intru în casă și să o găsesc pe mama ta cotrobăind prin lucrurile mele! a izbucnit Zuzana într-o seară, cu ochii plini de lacrimi și vocea tremurândă. Stăteam în bucătărie, cu mâinile încrucișate pe piept, simțind cum fiecare cuvânt al ei mă lovește în piept ca un ciocan. De ani de zile, încercam să fiu puntea dintre cele două femei cele mai importante din viața mea, dar simțeam că mă prăbușesc sub greutatea acestei misiuni imposibile.

Mama, Marta, era genul de femeie care nu știa să stea deoparte. După ce tata a murit, s-a agățat de mine ca de ultima ei ancoră. Îmi aducea ciorbă, mă suna de zece ori pe zi, iar când am primit cheia de la noul nostru apartament, a insistat să aibă și ea una. „Să pot veni dacă ai nevoie de ceva, Ivane, să nu te lași pe mâna altora!” spunea ea, aruncând o privire tăioasă spre Zuzana, care încerca să zâmbească, dar îi tremurau colțurile gurii.

La început, am crezut că e normal. Că așa sunt mamele. Dar, încet-încet, vizitele ei au devenit tot mai dese, tot mai invazive. Găseam hainele Zuzanei mutate, borcane de murături înșirate pe balcon, ba chiar și notițe cu „sfaturi” lipite pe frigider: „Nu mai pune atâta sare în mâncare!” sau „Ivan nu suportă ciorba rece!”. Zuzana încerca să ignore, dar într-o zi am găsit-o plângând în baie, cu prosopul tras peste față.

— Ivan, nu mai pot. Simt că nu mai am loc în casa asta. Că nu sunt decât o chiriașă în viața ta, mi-a spus atunci, cu voce stinsă.

Am încercat să vorbesc cu mama. Să-i explic că avem nevoie de intimitate, că suntem o familie nouă. Dar ea ridica din umeri, cu ochii umezi:

— Eu nu vreau decât binele tău, Ivane. Dacă nu era Zuzana, nu te-ai fi schimbat așa. Nu mai vii la mine, nu mai mănânci ce-ți gătesc, nu mai ești băiatul meu.

Mă simțeam sfâșiat. Într-o parte, mama, care mă crescuse singură, care renunțase la tot pentru mine. În cealaltă, Zuzana, femeia pe care o iubeam, care îmi dăruise liniște și speranță. Între ele, eu, prins ca într-o menghină, incapabil să aleg fără să rănesc pe cineva.

Tensiunile au crescut. Într-o duminică, când am venit acasă de la piață, le-am găsit certându-se în sufragerie. Mama țipa că Zuzana i-a aruncat borcanele cu compot, Zuzana plângea și îi spunea să nu mai intre fără să bată. Am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare.

— Ajunge! am urlat, cu o voce pe care nu o recunoșteam. Ajunge, nu mai suport!

În acea noapte, nu am dormit. M-am plimbat prin casă, am privit la Zuzana adormită, cu obrajii umezi, și m-am gândit la mama, singură în apartamentul ei, probabil plângând și ea. Am simțit o furie oarbă, dar și o tristețe adâncă. De ce trebuie să aleg? De ce nu pot fi amândouă fericite?

A doua zi, am sunat-o pe mama și am rugat-o să vină la noi. Când a intrat, am văzut în ochii ei o teamă pe care nu o mai văzusem niciodată.

— Ce s-a întâmplat, Ivane? Ești bolnav?

— Nu, mamă. Dar trebuie să vorbim. Serios.

Am stat la masă, cu cheia în mână. Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Mamă, te rog să-mi dai cheia de la apartament. Nu mai poți intra oricând vrei. Avem nevoie de spațiul nostru. Eu și Zuzana suntem o familie acum.

A rămas nemișcată, cu mâinile strânse în poală. Ochii i s-au umplut de lacrimi.

— Deci, asta e. M-ai înlocuit. Nu mai sunt mama ta.

— Nu, mamă. Ești și vei fi mereu mama mea. Dar nu mai pot să trăiesc așa. Nu mai pot să-mi văd soția suferind. Nu mai pot să mă simt vinovat pentru că încerc să fiu fericit.

A plâns. A plâns cum nu am văzut-o niciodată. Am simțit că mi se rupe sufletul, dar nu am cedat. I-am luat cheia din palmă, cu mâinile tremurânde. Am vrut să o îmbrățișez, dar s-a tras înapoi.

— Să fii fericit, Ivane. Să nu uiți că nimeni nu te va iubi ca mine.

A plecat, lăsând în urmă un gol pe care nu știu dacă îl voi putea umple vreodată. Zuzana m-a luat în brațe, dar am simțit că o parte din mine a rămas acolo, pe scaunul din bucătărie, lângă mama.

De atunci, liniștea s-a așternut peste casa noastră, dar nu și peste sufletul meu. Mă întreb în fiecare zi: am făcut bine? Unde se termină datoria de fiu și unde începe responsabilitatea de soț? Poate cineva să împace vreodată aceste două iubiri fără să piardă ceva din sine? Voi ce ați fi făcut în locul meu?