Viața pe care n-am trăit-o: „Am vrut să trăiesc și pentru mine, nu doar pentru fiul și nepoții mei”

Ploua cu găleata în seara aceea de noiembrie, iar picăturile izbeau geamul cu o furie pe care o simțeam și în sufletul meu. Stăteam pe canapea, cu o ceașcă de ceai uitată pe măsuță, și ascultam cearta dintre fiul meu, Mihai, și nora mea, Irina, care răsuna din camera alăturată. „Nu mai pot, Mihai! Tot timpul mama ta are ceva de spus, tot timpul trebuie să facem cum vrea ea!” Am simțit cum mă strâng cuvintele ei ca un laț în jurul gâtului. Nu voiam să fiu o povară, dar nici nu știam cum să mă retrag din viața lor fără să mă simt complet inutilă.

Am crescut într-un sat mic din Buzău, într-o familie în care femeile nu aveau voie să viseze prea departe. Mama îmi spunea mereu: „Femeia trebuie să fie stâlpul casei, să aibă grijă de copii și de bărbat.” Am ascultat-o, am învățat să gătesc, să cos, să mă supun. La 19 ani m-am măritat cu Ion, un bărbat muncitor, dar aspru, care nu mi-a spus niciodată că mă iubește. Am născut trei copii, dar doar Mihai a supraviețuit. Ceilalți doi s-au stins înainte să apuce să spună „mamă”.

Anii au trecut ca o apă tulbure. Am muncit la CAP, am crescut animale, am făcut tot ce era nevoie ca Mihai să aibă haine curate și burta plină. Ion venea acasă obosit, tăcut, și rareori mă întreba ce simt sau ce-mi doresc. Când Mihai a plecat la facultate la București, am simțit pentru prima dată un gol imens. Nu mai aveam pentru cine să gătesc, cui să-i spăl hainele, cui să-i alin durerile. M-am trezit singură cu gândurile mele, cu dorințele pe care le-am îngropat adânc, de rușine și de frică.

După ce Ion s-a prăpădit, Mihai m-a chemat la el, la oraș. „Mamă, nu poți să rămâi singură la țară. Vino la noi, avem nevoie de tine să ne ajuți cu copiii.” Am acceptat fără să clipesc, deși inima mea tânjea după liniștea grădinii mele, după mirosul de fân proaspăt și după răsăriturile pe care le priveam de pe prispă. Am devenit bunica de serviciu: duceam copiii la școală, găteam, spălam, făceam piața. Irina era mereu nemulțumită, Mihai mereu ocupat. Mă simțeam invizibilă, ca o umbră care se strecoară printre viețile lor fără să lase vreo urmă.

Într-o zi, am găsit într-un sertar vechi un carnețel cu poezii pe care le scriam în tinerețe. Am început să citesc și să plâng. Îmi aminteam de fata care visa să ajungă profesoară, care voia să călătorească, să vadă marea, să danseze până dimineața. Unde dispăruse acea fată? Când am încetat să mai fiu eu însămi? Am închis ochii și am simțit cum mă apasă regretul ca o piatră pe piept.

Într-o seară, după ce am pus copiii la culcare, Mihai a venit la mine în bucătărie. „Mamă, Irina zice că ar trebui să-ți găsești ceva de făcut, să nu mai stai toată ziua pe capul nostru.” M-am uitat la el și am simțit cum mi se rupe sufletul. „Mihai, eu am trăit toată viața pentru tine. N-am avut niciodată timp pentru mine. Acum, la bătrânețe, ce să fac? Unde să mă duc?” El a dat din umeri, jenat. „Poate te întorci la țară, poate găsești ceva care să-ți placă.”

Am petrecut nopți întregi gândindu-mă dacă să plec sau să rămân. Mi-era frică de singurătate, dar și mai tare mă speria gândul că voi muri fără să fi trăit cu adevărat. Într-o dimineață, am făcut bagajul și am plecat fără să mă uit înapoi. Am ajuns în satul meu, unde casele erau tot mai puține, iar oamenii tot mai bătrâni. Dar acolo, în liniștea aceea, am început să mă regăsesc. Am plantat flori, am citit, am scris poezii. Am început să merg la biserică, să vorbesc cu vecinele, să simt că trăiesc din nou.

Mihai mă suna rar, copiii veneau doar de sărbători. La început m-a durut, apoi am înțeles că fiecare are drumul lui. Am început să mă bucur de lucruri mici: de mirosul de iarbă proaspăt cosită, de cântecul cocoșului dimineața, de liniștea serilor de vară. Am început să scriu din nou, să visez, să sper. Poate că nu am trăit viața pe care mi-am dorit-o, dar nu e prea târziu să-mi găsesc fericirea.

Uneori mă întreb: dacă aș fi avut curaj să spun „nu” atunci când trebuia, dacă aș fi ales pentru mine, nu pentru ceilalți, cum ar fi fost viața mea? Oare câți dintre voi trăiți cu adevărat pentru voi și nu doar pentru cei din jur? Vă regăsiți în povestea mea?