Flacără în vânt: Mărturia unei femei dintr-o familie românească

— Maria, iar nu ai pus sare destulă în ciorbă! Ți-am spus de atâtea ori, nu știi să gătești cum trebuie!
Glasul ascuțit al soacrei mele, Ileana, răsuna în bucătăria mică, cu pereți galbeni de abur și timp. Stăteam cu lingura în mână, simțind cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. Soțul meu, Vasile, stătea la masă, cu privirea în farfurie, fără să spună nimic. Copiii, Ana și Mihai, se uitau la mine cu ochi mari, neînțelegând de ce mama lor e mereu vinovată de ceva.

Așa începe fiecare zi în casa noastră. De când m-am măritat cu Vasile, viața mea a fost ca o flacără în vânt: când pâlpâia timid, când era gata să se stingă. Am venit aici, în satul lui, cu speranța că voi găsi liniște și dragoste. Dar am găsit doar judecată și răceală. Ileana nu m-a vrut niciodată. „Nu ești de-a noastră, Maria, nu știi să muncești, nu știi să fii nevastă!” îmi spunea mereu, cu vocea ei tăioasă, de parcă fiecare cuvânt era o lamă.

Vasile, bărbat muncitor, dar tăcut, nu m-a apărat niciodată. „Lasă, Marie, nu te mai supăra, așa e mama, nu o schimbi tu acum…” îmi zicea seara, când mă vedea plângând în pat, cu spatele la el. Dar nici nu încerca să o oprească. Poate că nici nu voia. Poate că și el credea că nu sunt destul de bună pentru el.

Anii au trecut, copiii au crescut, iar eu am rămas aceeași femeie care se luptă să fie acceptată. Am muncit pe câmp, am crescut animale, am făcut mâncare pentru toată casa, am spălat, am călcat, am îngrijit pe toți. Dar niciodată nu a fost destul. Ileana găsea mereu ceva de criticat. „Uită-te la vecina Ioana, ce curat are în curte! Tu nici să mături nu știi!”

Într-o zi, l-am auzit pe Vasile vorbind la telefon, pe ascuns, în șopron. Nu era prima dată când îl simțeam distant, dar atunci am știut că e ceva mai mult. Am stat la ușă, cu inima bătându-mi nebunește. „Nu pot să vin azi, Lenuța, mama e acasă și Maria nu pleacă nicăieri. Da, știu, și mie mi-e dor…”

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Lenuța, o femeie din satul vecin, cu care Vasile lucra la câmp. Am știut atunci că nu mai sunt doar eu și Ileana împotriva mea, ci și el. Am intrat în casă, am încercat să-mi ascund lacrimile, dar Ana m-a văzut. „Mamă, de ce plângi?” m-a întrebat, cu vocea ei subțire. Nu am putut să-i spun adevărul. Cum să-i spun că tatăl ei nu mă mai iubește? Că poate nici nu m-a iubit vreodată?

În seara aceea, când copiii dormeau, am încercat să vorbesc cu Vasile. „De ce, Vasile? Ce ți-am făcut? De ce nu mă mai vrei?” El s-a uitat la mine, obosit, parcă fără suflet. „Maria, nu mai merge între noi. Tu mereu plângi, mereu te plângi. Eu am nevoie de liniște, nu de ceartă.”

M-am simțit mică, nevăzută, ca o umbră în propria mea casă. Ileana, care asculta totul de după ușă, a intrat și a spus: „Ți-am zis eu că nu ești de-a noastră. Vasile merită mai mult.”

Am vrut să țip, să fug, să dispar. Dar m-am uitat la copiii mei, dormind liniștiți, și am știut că nu pot pleca. Ei aveau nevoie de mine. Am rămas, am tăcut, am înghițit lacrimi și vorbe nespuse. Zilele au trecut, una după alta, ca niște picături de ploaie pe geam.

Într-o zi, Ana a venit acasă plângând. „Mami, la școală au râs de mine că tata are pe altcineva. Ce să fac?” Am luat-o în brațe și am plâns împreună. „Nu e vina ta, Ana. Oamenii vorbesc, dar noi știm cine suntem.”

Mihai, mai mic, nu înțelegea nimic. „De ce ești tristă, mamă?” mă întreba, iar eu îi zâmbeam cu ochii plini de lacrimi. „Sunt bine, puiule, pentru voi sunt bine.”

Într-o seară, Ileana s-a îmbolnăvit grav. Toți au fugit la mine: „Maria, fă ceva! Tu știi să ai grijă!” Am stat lângă patul ei, i-am dat apă, i-am pus comprese, am chemat doctorul. Ileana m-a privit cu ochi umezi: „De ce mă ajuți, după tot ce ți-am făcut?”

Am simțit că trebuie să-i spun adevărul: „Pentru că așa am fost crescută, să nu las omul la greu, oricât de rău mi-ar fi făcut.” Ileana a plâns. Poate pentru prima dată sincer. „Iartă-mă, Marie. Am fost rea cu tine. Mi-a fost frică să nu-mi pierd băiatul, dar nu mi-am dat seama că te rănesc.”

După boala soacrei, lucrurile s-au mai liniștit. Vasile a rămas cu Lenuța, dar nu a avut curaj să plece de tot. Eu am rămas pentru copii. Am început să merg la biserică, să mă rog, să găsesc putere în mine. Ana și Mihai au crescut, au înțeles, m-au iubit și m-au respectat.

Sunt Maria, femeia care a răbdat, a iertat și a mers mai departe. Nu știu dacă am făcut bine sau rău, dar știu că am făcut tot ce am putut pentru familia mea. Oare câte femei ca mine mai sunt în satele României, care tac și speră că într-o zi vor fi văzute și iubite cu adevărat? Voi ce ați fi făcut în locul meu?