Ziua în care muzica s-a oprit: Lupta unei mame între generații

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot! Plânge de două ore și tu doar o legăni ca pe o păpușă stricată!

Vocea soacrei mele, Ileana, a răsunat ca un tunet în bucătăria mică, tapetată cu faianță veche, unde încercam să-mi liniștesc fetița, pe Ana. Avea doar șase luni, dar plânsetul ei părea să spargă pereții și să-mi sfâșie inima. Îmi tremurau mâinile pe păturica roz, iar ochii mi se umpluseră de lacrimi. Nu știam ce să fac. Mă simțeam vinovată, neputincioasă, prinsă între două lumi: cea a mamei care nu știe să-și liniștească copilul și cea a nurorii care nu reușește să-și mulțumească soacra.

— Ileana, te rog, lasă-mă să încerc! Nu știu ce are, poate îi ies dinții, poate o doare burtica… Nu știu! am spus, cu vocea stinsă, aproape implorând.

Ea a oftat teatral, s-a apropiat și mi-a smuls copilul din brațe. Ana a început să urle și mai tare, iar eu am simțit cum mă prăbușesc. M-am așezat pe scaun, cu capul în mâini, încercând să nu plâng. Din camera cealaltă, soțul meu, Radu, a strigat:

— Ce se întâmplă acolo? Nu puteți să vă înțelegeți odată?

Am simțit cum toată greutatea lumii apasă pe umerii mei. Nu era prima dată când ne certam pe tema asta. De când s-a născut Ana, Ileana a venit să stea cu noi „să ne ajute”, dar ajutorul ei era mai degrabă o povară. Fiecare gest al meu era criticat, fiecare decizie pusă la îndoială. „Pe vremea mea, copiii nu plângeau atâta! Pe vremea mea, nu existau atâtea mofturi!”

M-am ridicat încet și am mers în sufragerie. Ileana o legăna pe Ana, dar fetița nu se liniștea. Radu a intrat, vizibil iritat.

— Maria, nu poți să faci nimic bine? Mama are dreptate, poate ar trebui să o asculți mai mult.

M-am uitat la el, cu ochii roșii de oboseală și furie. Am simțit că mă sufoc. Am vrut să țip, să-i spun că nu e corect, că nu sunt o mamă rea, că fac tot ce pot. Dar cuvintele mi-au rămas în gât.

— Poate că ar trebui să plec, am spus încet, aproape șoptit. Poate că fără mine v-ar fi mai ușor.

Ileana a ridicat din sprâncene, iar Radu a dat ochii peste cap.

— Nu dramatiza, Maria. Ești prea sensibilă. Toate mamele trec prin asta, doar că tu nu vrei să asculți.

Am ieșit pe balcon, cu palmele transpirate și inima bătând nebunește. Am privit blocurile gri, copiii care se jucau în fața scării, mamele care râdeau și păreau atât de sigure pe ele. De ce eu nu pot? De ce nu mă simt în stare? De ce simt că orice aș face, nu e suficient?

Am stat acolo mult timp, cu gândurile mele, până când am auzit ușa deschizându-se. Era mama mea, venită pe neașteptate. M-a privit lung, a văzut lacrimile și m-a luat în brațe.

— Ce s-a întâmplat, puiule?

Am izbucnit în plâns, ca un copil. I-am povestit totul, printre sughițuri: plânsul Anei, reproșurile Ilenei, lipsa de sprijin a lui Radu, sentimentul că nu sunt suficientă.

— Maria, ascultă-mă. Ești o mamă bună. Nu lăsa pe nimeni să-ți spună altceva. Fiecare copil e diferit, fiecare mamă are drumul ei. Nu există rețete perfecte.

Cuvintele ei au fost ca un pansament pe sufletul meu. Dar știam că, odată ce va pleca, voi rămâne din nou singură cu problemele mele. Am intrat înapoi în casă. Ileana încă încerca să o liniștească pe Ana, dar fără succes. Am luat-o ușor din brațele ei, iar fetița s-a lipit de pieptul meu, suspinând. Am început să-i cânt încet, un cântec de leagăn pe care mi-l cânta mama când eram mică. Încet-încet, Ana s-a liniștit și a adormit.

Ileana s-a uitat la mine, uimită.

— Poate că ai avut noroc, a murmurat ea, dar în ochii ei am văzut o urmă de respect.

Radu a venit lângă mine, a oftat și a spus:

— Îmi pare rău, Maria. Poate că ar trebui să te ascult mai mult.

Nu am răspuns. Eram prea obosită. Dar în seara aceea, după ce toți au adormit, am stat pe întuneric și m-am gândit la tot ce s-a întâmplat. La cât de greu e să fii mamă, să fii noră, să fii soție. La cât de ușor e să judeci și cât de greu e să fii în pielea celuilalt.

A doua zi, Ileana a venit la mine în bucătărie. S-a așezat la masă, a oftat și a spus:

— Știi, Maria, nici eu nu am știut mereu ce să fac. Pe vremea mea, nu aveam cu cine să vorbesc. Poate că ar trebui să fim mai blânde una cu cealaltă.

Am zâmbit, cu lacrimi în ochi. Poate că nu vom fi niciodată cele mai bune prietene, dar măcar am făcut un pas una spre cealaltă.

Mă întreb, oare câte mame trăiesc aceeași poveste, în tăcere? Oare câte femei se simt singure, judecate, neînțelese? Poate că, dacă am vorbi mai des despre asta, am descoperi că nu suntem chiar atât de singure pe cât credem.