„Aduci asta din nou și ți-o dau să mănânci cu tot cu cutie”: Nu mai puteam suporta

Din momentul în care Nadia s-a mutat în cartier, știam că vor apărea probleme. Avea un aer despre ea, o aroganță sfidătoare care părea să pătrundă în fiecare interacțiune. Părinții ei, Radu și Elena, se mutaseră dintr-o zonă înstărită și se părea că i-au învățat pe Nadia că lumea va ceda întotdeauna în fața voinței ei.

Îmi amintesc prima dată când am întâlnit-o. Mă ocupam de grădina mea când ea a venit plimbându-se, examinând cu dispreț abia mascat aranjamentul meu modest. „Știi, cu puțin mai mult efort, asta ar putea arăta chiar prezentabil,” a comentat ea, cu un zâmbet batjocoritor pe buze. Mi-am înghițit iritarea și i-am oferit un zâmbet strâns pe buze, sperând că tăcerea mea va pune capăt conversației.

Dar Nadia era neînduplecată. Fiecare zi aducea o nouă critică. Florile mele erau prea comune, iarba mea nu era suficient de verde, și se pare că decorațiunile mele de sezon erau „de prost gust.” Am încercat să rămân calm, reamintindu-mi că ea era doar un copil, un produs al mediului său. Dar pe măsură ce zilele se transformau în săptămâni, răbdarea mea se subția.

Într-o după-amiază, în timp ce pregăteam un mic sperietoare pentru Halloween, Nadia a venit cu o cutie de bomboane gourmet de lux. „Ia, ar trebui să dai din astea în loc de cele ieftine pe care le ai. Poate atunci vei lăsa impresia că ești decent,” a spus ea, împingând cutia în mâinile mele.

M-am uitat la cutie, apoi la ea, obrajii mei arzând de un amestec de furie și jenă. „Nadia,” am început, cu voce joasă, „apreciez… sfatul tău, dar cred că sunt bine cu ce am.”

Ea a râs batjocoritor, rostogolindu-și ochii dramatic. „Oricum, Avery. Doar încerc să ajut să ridici acest trist spectacol pe care îl ai.”

Asta a fost picătura care a umplut paharul. I-am întins cutia de bomboane înapoi. „Nadia, dacă îmi aduci din nou așa ceva, jur că ți-o dau să mănânci cu tot cu cutie. Nu sunt unul dintre slugile tale și cu siguranță nu sunt aici să fiu ‘ridicată’ de tine.”

Ochii ei s-au lărgit, și pentru un moment, am crezut că văd o scânteie de înțelegere, poate chiar de remușcare. Dar a fost rapid înlocuită de aroganța ei obișnuită. „Vei regreta asta, Avery,” a șuierat ea înainte de a se întoarce pe călcâie și a pleca furtunos.

Săptămânile următoare au fost liniștite, în mod straniu. Nadia m-a evitat, și am crezut că poate în sfârșit am reușit să o fac să înțeleagă. Dar apoi a început vandalismul. Grădina mea a fost devastată, decorațiile distruse, iar sperietoarea mea a fost făcută bucăți. Nu aveam dovezi că Nadia era responsabilă, dar privirile pe care mi le trimitea de pe partea cealaltă a străzii spuneau multe.

M-am gândit să o confrunt, poate să vorbesc cu părinții ei, dar știam că ar fi fost inutil. Ei erau la fel de orbi în fața defectelor ei ca și ea. Așa că am curățat mizeria, am reparat ce am putut și am încercat să merg mai departe.

Dar cartierul nu mai era la fel după aceea. Conversațiile prietenoase, zâmbetele împărtășite cu alți vecini – toate au scăzut. Nadia s-a asigurat că sunt izolat, un paria în propria mea comunitate.

Pe măsură ce stau pe verandă, privind la casele impecabile din jurul meu, îmi dau seama că, indiferent cât de mult încerc, unele bătălii pur și simplu nu merită luptate. Nadia a câștigat, nu pentru că avea dreptate, ci pentru că era neînduplecată. Și pe măsură ce soarele apune, aruncând umbre lungi peste grădina mea cândva iubită, nu pot să nu mă simt învins, înghițit de amărăciunea pe care am încercat să o evit.