Între Datorie și Vis: Povestea unei Alegeri Imposibile

„Raluca, vino repede!” Glasul tatălui meu a spart liniștea nopții, iar eu am sărit din pat cu inima bătându-mi nebunește în piept. Am alergat pe holul îngust, cu picioarele goale pe parchetul rece, și am găsit-o pe mama prăbușită lângă masa din bucătărie, cu fața palidă și respirația grea. Tata tremura, încercând să o ridice, dar mâinile îi erau neputincioase. „Sună la salvare, Raluca, repede!”

În timp ce formam numărul de urgență, lacrimile îmi curgeau pe obraji. Nu era prima dată când mama cădea răpusă de boală, dar de fiecare dată simțeam că o bucată din mine se rupe. După ce am închis telefonul, m-am aplecat lângă ea și i-am șoptit: „Mamă, te rog, rezistă. Nu mă lăsa…”

Ambulanța a venit repede, iar eu am urcat cu ea, ținându-i mâna. În spital, medicii s-au mișcat rapid, dar privirea lor serioasă mi-a spus totul. „Trebuie să vă pregătiți pentru ce e mai rău”, mi-a spus o asistentă, evitând să mă privească în ochi. Tata a rămas acasă, copleșit de frică și neputință. Eu am rămas lângă mama, vegheând-o toată noaptea, cu gândurile alergând haotic: ce voi face dacă ea nu se mai întoarce? Cine va avea grijă de tata? Dar de mine?

Mama a supraviețuit crizei, dar medicii au spus clar: „Are nevoie de îngrijire permanentă. Boala avansează.” Am simțit cum lumea mea se prăbușește. Eram în ultimul an de liceu, cu admiterea la Medicină aproape. Visul meu, crescut din nopți nedormite și cărți citite pe ascuns, părea să se destrame. Tata a venit acasă cu mama, iar eu am rămas să fac ordine în salonul de spital, încercând să-mi adun gândurile.

În zilele ce au urmat, casa noastră s-a transformat într-un spital improvizat. Eu îi schimbam perfuziile, îi dădeam medicamentele, îi ștergeam fruntea când febra îi urca. Tata încerca să ajute, dar era depășit. „Raluca, nu știu ce ne-am face fără tine”, îmi spunea el, cu ochii roșii de oboseală. Dar eu știam: dacă rămâneam, visul meu de a deveni medic se oprea aici. Dacă plecam, cine avea să aibă grijă de mama?

Prietenii mei vorbeau despre viitor, despre facultăți, despre orașe noi. Ioana, cea mai bună prietenă a mea, mă suna zilnic: „Raluca, nu poți să renunți! Ești cea mai bună din clasă, ai muncit prea mult!” Dar când îi spuneam că mama nu se poate ridica din pat, că tata nu știe să-i facă injecțiile, tăcea. „Nu știu ce să-ți spun…”, murmura ea, iar eu simțeam cum distanța dintre noi crește.

Într-o seară, după ce i-am dat mamei medicamentele, tata a venit la mine în bucătărie. „Raluca, trebuie să vorbim.” S-a așezat la masă, cu mâinile strânse. „Știu că ai visuri, dar… nu putem fără tine. Eu nu mă pricep la nimic din astea. Dacă pleci, ce facem?”

Am simțit cum mă sufoc. „Tată, nu pot să renunț la tot ce am visat. Dar nici nu pot să vă las așa. Nu există o soluție?”

El a oftat. „Poate găsim pe cineva să ne ajute, dar nu avem bani. Știi cum e la noi, pensia abia ajunge pentru medicamente.”

Am stat toată noaptea cu ochii în tavan, ascultând respirația grea a mamei din camera alăturată. Mă simțeam prinsă într-o capcană. Dacă alegeam să plec, eram egoistă. Dacă rămâneam, îmi sacrificam viitorul. Am început să mă cert cu tata din orice. „Nu vezi că nu mai pot? Nu vezi că mă sufoc aici?” El tăcea, apoi ieșea din cameră, lăsându-mă singură cu vinovăția mea.

Într-o zi, mama m-a prins de mână. „Raluca, nu vreau să-ți distrugi viața pentru mine. Du-te la facultate. Eu și tata ne descurcăm.” Dar știam că nu era adevărat. O vedeam cum se chinuie să zâmbească, cum își ascunde lacrimile când crede că nu o văd. „Mamă, nu pot să plec. Dacă ți se face rău și nu e nimeni aici?”

Ea a oftat. „Viața nu e dreaptă, Raluca. Dar tu meriți să-ți urmezi visul. Dacă nu o faci, vei regreta toată viața.”

Am început să caut soluții. Am vorbit cu vecina, tanti Mariana, să vină să stea cu mama câteva ore pe zi. Am încercat să găsesc o asistentă, dar costurile erau uriașe. Am mers la primărie, am cerut ajutor, dar răspunsul a fost sec: „Nu avem fonduri. Mai încercați.”

Timpul trecea, iar admiterea la Medicină se apropia. Într-o seară, tata a izbucnit: „Dacă pleci, să nu te mai întorci! Nu ne abandona, Raluca!” Am izbucnit în plâns. „Nu e corect! Nu e corect să-mi ceri asta!”

Mama a încercat să-l liniștească, dar el a ieșit trântind ușa. Am rămas cu ea, ținând-o de mână. „Mamă, nu mai pot. Nu știu ce să fac.”

Ea m-a privit cu ochii umezi. „Fă ce simți, Raluca. Orice ai alege, eu te iubesc.”

În ziua examenului, m-am trezit la 5 dimineața. Am privit-o pe mama dormind și am simțit cum mă sfâșie vinovăția. Am plecat spre București cu primul tren, cu sufletul greu. La examen, mâinile îmi tremurau, dar am scris tot ce știam. Când am ieșit din sală, am plâns. Nu de bucurie, ci de frică. Ce va fi cu mama? Ce va fi cu tata?

Când am primit rezultatul și am văzut că am intrat, am simțit o bucurie amară. Tata nu mi-a vorbit o săptămână. Mama m-a sunat în fiecare zi, încercând să mă liniștească. „Suntem bine, Raluca. Tu ai grijă de tine.” Dar știam că nu era adevărat.

Au trecut luni. M-am întors acasă de Crăciun și am găsit-o pe mama mai slabă, pe tata mai îmbătrânit. M-am simțit străină în propria casă. Tata m-a privit lung. „Ai ales. Să nu uiți niciodată ce ai lăsat în urmă.”

Mă întreb în fiecare zi dacă am făcut alegerea corectă. Dacă nu cumva am pierdut totul, încercând să nu pierd nimic. Oare câți dintre noi trăim cu povara unor alegeri imposibile? Voi ce ați fi făcut în locul meu?