„Nu ești destul de bună!” – Povestea mea despre lupta cu așteptările familiei

— Nu ești destul de bună, Irina! Ai auzit? Nu ești!
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. Aveam 17 ani și tocmai primisem nota 8 la matematică. Tata, cu ziarul în mână, nici măcar nu s-a uitat la mine. Doar a oftat și a dat din cap a dezamăgire.

Mi-am strâns pumnii sub masă, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Nu voiam să le dau satisfacția să mă vadă slabă. În familia noastră, slăbiciunea era o rușine. Mama era profesoară de română, tata inginer la combinat. Pentru ei, succesul era singura opțiune. Orice altceva era un eșec personal.

— O să ajungi ca mătușa ta Lenuța, să speli vase la cantină dacă nu te trezești! a continuat mama, cu vocea tăioasă.

În acea seară, am stat în camera mea cu ochii în tavan, întrebându-mă dacă chiar sunt atât de lipsită de valoare cum spun ei. M-am jurat că o să le demonstrez că pot mai mult. Dar nu pentru ei. Pentru mine.

Anii au trecut cu același tipar: note mari, concursuri, olimpiade, dar niciodată destul. La banchetul de final de liceu, când am fost premiată pentru rezultate excelente, mama mi-a șoptit la ureche:

— Puteai să iei locul întâi, nu doar mențiune.

Am plecat la București la facultate, la Drept, pentru că așa au vrut ei. Visul meu era să devin actriță, dar cine a mai auzit de așa ceva în familia noastră? Tata mi-a spus clar:

— Actorii mor de foame! Tu trebuie să ai un serviciu serios.

În primul an de facultate am simțit pentru prima dată ce înseamnă libertatea. Am cunoscut-o pe Ana, colega mea de cameră din cămin. Ea era tot ce nu eram eu: rebelă, sigură pe ea, cu părul vopsit mov și râs zgomotos. Într-o seară, după o sesiune grea, am ieșit împreună la o piesă de teatru underground.

— Irina, tu ai suflet de artist! De ce nu încerci să dai la UNATC? m-a întrebat Ana.

Am râs amar.

— Ai mei m-ar omorî!

— Dar tu ce vrei? Ai încercat vreodată să faci ceva doar pentru tine?

Întrebarea ei m-a urmărit zile întregi. În sesiunea următoare am picat un examen important. Când le-am spus părinților la telefon, mama a început să plângă:

— Ne-ai făcut de râs! Ce o să spună lumea?

Tata a închis telefonul fără să spună nimic. M-am simțit ca un copil pedepsit, deși aveam deja 20 de ani.

Într-o noapte, după o ceartă cu Ana despre viitorul meu, am decis să merg la preselecțiile pentru UNATC. Am făcut-o pe ascuns. Când am intrat pe scenă și am recitat monologul din „Domnișoara Nastasia”, am simțit pentru prima dată că trăiesc cu adevărat. Juriul m-a privit atent, iar unul dintre profesori mi-a spus:

— Ai ceva special. Ai curajul să mergi mai departe?

Am fost admisă la UNATC. Când le-am spus părinților, tata a izbucnit:

— Să nu mai calci în casa asta dacă alegi teatrul!

Mama a început să plângă și mi-a spus că sunt egoistă, că îi distrug viața. Am plecat din orașul natal cu două valize și inima frântă.

Anii de facultate au fost grei: joburi prost plătite ca să-mi plătesc chiria, repetiții până noaptea târziu, colegi care mă priveau cu superioritate pentru că „nu eram de-a lor”. Dar pe scenă eram liberă. Acolo nu conta cine sunt părinții mei sau ce note am luat la matematică.

Au trecut șapte ani de atunci. Am jucat în câteva piese mici, am făcut figurație la TV și am predat actorie copiilor într-un centru cultural din Rahova. Părinții mei nu au venit niciodată să mă vadă pe scenă. Uneori mă întreb dacă le este rușine cu mine sau dacă pur și simplu nu pot accepta că nu sunt „fata perfectă”.

Într-o zi, după un spectacol pentru copii, o fetiță blondă s-a apropiat timid de mine:

— Doamna Irina, vreau să fiu ca dumneavoastră când o să fiu mare!

Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi. Poate că nu am ajuns avocat sau inginer ca ai mei, dar am reușit să inspir măcar un copil să viseze.

Acum stau pe balconul garsonierei mele din București și privesc luminile orașului. Îmi aud încă vocea mamei în minte: „Nu ești destul de bună!” Dar știu că nu mai trebuie să demonstrez nimic nimănui.

Oare câți dintre noi trăim viețile altora doar ca să nu-i dezamăgim? Și cât ne costă asta cu adevărat?