Sub tăcerea casei noastre: Povestea unei familii românești sfâșiate de neînțelegeri

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să fiu doar mama copiilor tăi și femeia care gătește și spală! Am nevoie să fiu și eu cineva, să simt că exist pentru mine!

Cuvintele mi-au scăpat printre dinți, ca un strigăt surd, în timp ce mă sprijineam de chiuveta din bucătărie. Vlad s-a oprit din aranjat farfuriile, privindu-mă cu ochii aceia reci, pe care îi știam de când ne-am certat prima dată, acum zece ani. Copiii, Ana și Radu, se jucau în sufragerie, dar tensiunea dintre noi era atât de densă încât părea că ar putea sparge pereții.

— Irina, nu înțeleg ce vrei mai mult. Avem tot ce ne trebuie. Eu muncesc, tu ai grijă de casă și de copii. Ce nu e bine?

M-am simțit ca o pasăre prinsă într-o colivie aurită. Da, Vlad muncea mult, era un inginer respectat la fabrica din oraș. Dar eu? Eu cine eram? De când am născut-o pe Ana, viața mea s-a redus la scutece, ciorbe și programări la medic. Prietenele mele dispăruseră una câte una, iar mama îmi repeta mereu: „Asta e menirea unei femei, Irina. Să-și crească familia.”

Dar eu nu mai puteam. Într-o zi, după ce am dus copiii la grădiniță, am trecut pe lângă vechiul liceu unde predasem înainte să mă mărit. Pe poartă era un anunț: „Căutăm profesori suplinitori.” Inima mi-a tresărit. Am sunat imediat și am fost chemată la interviu. Când am primit vestea că am fost acceptată, am plâns de fericire. Dar bucuria mea s-a izbit de zidul rece al casei noastre.

— Vrei să te întorci la muncă? Cine o să aibă grijă de copii? Cine o să gătească? — a întrebat Vlad, ridicând vocea pentru prima dată după mult timp.

— Putem împărți sarcinile! Nu trebuie să fie totul pe umerii mei! — am răspuns eu, cu voce tremurată.

A urmat o perioadă în care fiecare zi era o luptă. Vlad venea tot mai târziu acasă. Copiii simțeau tensiunea și mă întrebau mereu dacă tata e supărat pe mine. Mama mă certa la telefon: „Ți-ai stricat familia pentru un salariu de nimic!”

Într-o seară, după ce Ana a adormit plângând pentru că nu eram lângă ea la culcare, Vlad a izbucnit:

— Nu mai ești femeia cu care m-am însurat! Ai devenit rece, distantă… Totul e despre tine acum!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Poate chiar devenisem altcineva. Dar nu puteam să mă întorc la viața de dinainte. La școală mă simțeam vie — copiii mă ascultau, colegii mă respectau. Pentru prima dată după mulți ani, cineva îmi spunea „doamna profesoară” și nu doar „mama” sau „nevasta lui Vlad”.

Într-o duminică, la masa de prânz, mama a venit pe neanunțate. S-a așezat lângă mine și a început să-mi spună cât de mult suferă Vlad și cât de greu le e copiilor fără mine acasă.

— Irina, tu nu vezi că destrami familia? Ce exemplu le dai copiilor tăi? O femeie trebuie să știe să se sacrifice!

Am izbucnit în plâns. Ana s-a apropiat de mine și m-a îmbrățișat:

— Mami, eu vreau să fii fericită.

Atunci am înțeles că lupta mea nu era doar pentru mine. Era pentru Ana și pentru Radu, ca ei să știe că pot fi orice își doresc.

Dar Vlad nu putea accepta schimbarea. Într-o noapte, după o ceartă aprinsă, mi-a spus:

— Dacă vrei să fii liberă, fii! Dar nu te mai aștepta să găsești aici sprijinul pe care îl cauți.

Am dormit pe canapea în acea noapte. Dimineața am găsit pe masă o scrisoare scurtă: „Nu mai pot continua așa.” Vlad plecase la mama lui cu copiii.

Zilele care au urmat au fost cele mai grele din viața mea. M-am dus la școală cu ochii umflați de plâns. Colegii m-au întrebat dacă sunt bine; le-am zâmbit fals.

Mama a venit din nou:

— Irina, întoarce-te acasă! Cere-ți iertare! O femeie trebuie să știe când să lase de la ea.

Dar eu nu mai puteam da înapoi. Am început să merg la terapie. Am vorbit cu Ana și Radu la telefon; le-am spus că îi iubesc și că orice s-ar întâmpla voi fi mereu mama lor.

Au trecut luni până când Vlad a acceptat să vorbim calm. Ne-am întâlnit într-un parc. Copiii alergau printre frunze galbene.

— Poate că am greșit amândoi — a spus el încet. Poate că nu știu cum să fiu soțul unei femei care vrea mai mult.

— Nici eu nu știu cum să fiu altfel decât sunt acum — i-am răspuns.

Nu știu dacă vom reuși să fim din nou o familie ca înainte. Dar știu că nu mai pot trăi doar pentru ceilalți.

Mă întreb uneori: câte femei trăiesc vieți străine de ele însele doar ca să nu supere pe nimeni? Și cât curaj ne trebuie ca să spunem: „Și eu contez”? Voi ce ați face în locul meu?