Bunica care a ales economiile în locul cadourilor: Povestea mea despre dragoste, neînțelegeri și regrete

— Mamă, iar ai venit cu plicul acela? Nu vezi că Vlad nici nu se uită la tine?
Vocea fiicei mele, Irina, răsună tăios în sufrageria mică, unde mirosul de cafea proaspătă se amesteca cu cel al cozonacului. Mă uit la Vlad, nepotul meu de opt ani, care stă pe canapea cu ochii în telefon, ignorându-mă complet. Lângă el, Radu și Cătălina se joacă cu niște cuburi colorate, dar niciunul nu mă întreabă ce am adus. Știu deja răspunsul.

Îmi strâng poșeta la piept și încerc să zâmbesc. Scot plicul alb, cu numele fiecăruia scris caligrafic, și îl pun pe masă. — Sunt bani pentru economiile lor. Pentru viitor. Să aibă când vor fi mari, spun încet, dar vocea mi se frânge.

Irina oftează și dă din mână a lehamite. — Mamă, copiii nu înțeleg asta acum. Ei vor să simtă că-i iubești. Să le aduci ceva ce pot ține în mână, nu niște hârtii pe care nici nu le văd.

Mă simt mică, de parcă tot ce am făcut până acum a fost greșit. Dar eu am crescut altfel. Am trăit sărăcia anilor ’80, când fiecare leu pus deoparte era o victorie împotriva zilei de mâine. Am muncit la fabrica de textile din Ploiești treizeci de ani, am strâns fiecare bănuț pentru Irina și fratele ei, ca să nu le lipsească nimic. Acum, când am pensia mică și sănătatea șubredă, tot ce pot să le ofer nepoților e siguranța unui viitor mai bun.

— Vlad, vino la bunica să te pup! încerc eu timid.

El ridică ochii din telefon și oftează. — Bunico, tu n-ai Lego? Toți colegii mei primesc Lego sau mașinuțe. Tu mereu ne dai bani pe care îi ia mama.

Irina mă privește cu reproș. — Vezi? Nu pricepi că îi rănești? Ei cred că nu-ți pasă.

Mă ridic încet de pe scaun și simt cum mi se strânge inima. Mă gândesc la copilăria mea, la cât mi-am dorit o păpușă adevărată și n-am avut niciodată. Poate că am vrut să-i feresc pe ei de lipsuri, dar am uitat cât de mult doare dorința neîmplinită.

Seara, acasă în garsoniera mea mică din cartierul Nord, mă uit la poza cu Irina mică, râzând în brațele mele. Oare când s-a rupt firul dintre noi? Oare când am devenit doar o bătrână zgârcită în ochii lor?

A doua zi primesc un mesaj scurt: „Mamă, nu mai veni o vreme. Copiii sunt supărați.”

Stau pe marginea patului și plâng în tăcere. Îmi trec prin minte toate momentele când am ales să pun bani deoparte în loc să le cumpăr ceva frumos. Poate că am greșit. Poate că dragostea nu se măsoară în economii.

Trec săptămâni fără să-i văd. Îmi umplu zilele cu seriale vechi și croșetat fulare pentru nimeni. Într-o zi mă hotărăsc: merg la piață și cumpăr trei jucării colorate — un Lego pentru Vlad, o păpușă pentru Cătălina și un puzzle pentru Radu. Le împachetez frumos și mă duc la ei fără să anunț.

Irina deschide ușa mirată. — Mamă…

— Am venit să-mi repar greșeala, spun tremurând.

Copiii sar în jurul meu când văd cadourile. Ochii lor strălucesc de bucurie și mă îmbrățișează strâns. Pentru prima dată după mult timp simt că fac parte din familie.

Seara stau cu Irina la o cană de ceai.

— Mamă, știu că ai vrut binele lor… Dar uneori copiii au nevoie să simtă dragostea acum, nu peste ani.

— Știu… Dar dacă nu le las nimic? Dacă pățesc ceva?

Irina îmi ia mâna: — Cel mai important e să te țină minte cu dragoste, nu cu regrete.

Acum încerc să găsesc un echilibru: pun bani deoparte pentru viitorul lor, dar nu uit nici de bucuria prezentului. Am învățat că uneori cele mai mari greșeli pornesc din cele mai bune intenții.

Oare câți dintre noi uităm să arătăm dragostea așa cum are nevoie cel drag să o primească? Voi ați trecut prin astfel de momente cu cei dragi?