Nunta mea, darul mamei-soacre și fratele care a plecat: Povestea unei rupturi de familie

— Nu pot să cred ce se întâmplă! a strigat Radu, fratele meu, cu vocea tremurândă, în timp ce sala de nuntă amuțise. Mireasa, Adina, soția mea de-acum, mă strângea de mână sub masă, încercând să-mi transmită curaj. Mama-soacră tocmai ne anunțase, cu lacrimi în ochi și glasul tremurat de emoție, că ne dăruiește casa ei din Berceni. Un gest care ar fi trebuit să fie o binecuvântare s-a transformat într-o explozie de resentimente.

Totul părea perfect până atunci. Muzica răsuna, invitații râdeau, iar eu simțeam că trăiesc cea mai frumoasă zi din viața mea. Dar când mama-soacră a ridicat paharul și a spus: „Vreau ca voi doi să aveți un început adevărat. Casa mea e a voastră!”, am simțit cum privirile se îndreaptă spre noi. Tata a zâmbit stânjenit, iar mama mea a rămas cu furculița în aer. Dar cel mai tare a reacționat Radu.

— Serios? Asta e corect? Noi ce primim? a izbucnit el, uitându-se la mine ca și cum eu aș fi pus la cale totul.

Soția lui, Laura, s-a ridicat brusc de la masă și l-a tras după ea. Am văzut-o cum își șterge ochii cu dosul palmei, iar Radu părea gata să explodeze. Am încercat să-i opresc:

— Radu, te rog! Nu e momentul… E nunta mea!

— Exact! E nunta ta și totul e despre tine! Mereu ai fost preferatul tuturor! a urlat el, iar sala a amuțit complet.

Au ieșit trântind ușa, lăsând în urmă o liniște apăsătoare. Mama s-a ridicat încet și a mers după ei, dar s-a întors singură, cu ochii roșii. Tata nu spunea nimic, doar se uita la mine cu o tristețe pe care nu i-o mai văzusem niciodată.

Restul serii am dansat mecanic, zâmbind fals invitaților care încercau să salveze atmosfera. În minte îmi răsunau cuvintele lui Radu: „Mereu ai fost preferatul tuturor!” Oare chiar așa era? Eu și Radu am crescut împreună într-un apartament mic din Drumul Taberei. Ne certam pe telecomandă, ne băteam pe ultima felie de cozonac la Crăciun, dar eram frați. După ce tata a rămas fără serviciu în 2009, eu am fost cel care a renunțat la facultate ca să lucrez la supermarket și să ajut cu banii. Radu a plecat la Cluj la studii și nu s-a mai uitat înapoi decât la sărbători.

Când l-am sunat după nuntă, nu mi-a răspuns. Mama mi-a spus că Laura plânge de două zile și că Radu nu vrea să audă de mine. Tata m-a întrebat dacă nu pot să „împart” casa cu fratele meu. Cum să fac asta? Era darul Adinei, nu al meu! Am încercat să vorbesc cu soacra:

— Doamnă Maria, poate ar fi mai bine să nu acceptăm casa…

— Dragul meu, eu nu mai am nevoie de ea. Vreau să vă știu liniștiți. Dacă fratele tău are o problemă cu asta, poate ar trebui să discutați ca adulții.

Dar cum să discutăm când Radu nici măcar nu răspunde la telefon? Laura mi-a trimis un mesaj rece: „Sper că ești fericit acum. Ai primit tot ce ai vrut.”

Într-o seară, după o ceartă cu Adina — care nu înțelegea de ce mă simt vinovat pentru un dar pe care nici măcar nu l-am cerut — am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am întrebat dacă familia noastră fusese mereu atât de fragilă sau dacă eu am rupt ceva fără să-mi dau seama.

Am încercat să-mi aduc aminte de copilărie: cum mergeam cu Radu la pescuit pe lacul Morii, cum ne certam pe bicicletă sau cum ne împăcam mereu la finalul zilei. Dar acum distanța dintre noi părea imposibil de trecut.

Mama m-a sunat într-o duminică dimineață:

— Nu vrei să vii pe la noi? Poate vine și Radu…

Am acceptat, sperând că vom putea vorbi ca frații de altădată. Dar când am intrat în apartament și l-am văzut pe Radu stând în colțul sufrageriei, cu privirea pierdută și pumnii strânși, mi-am dat seama că nimic nu va fi ușor.

— Ai venit să te lauzi cu casa? m-a întrebat el fără să mă privească.

— Nu… Am venit să vorbim. Să încercăm să ne înțelegem.

— Ce e de înțeles? Tu ai totul. Eu… eu nici măcar nu știu dacă o să pot vreodată să-mi iau un apartament.

— Radu, nici eu nu am cerut nimic! E darul Adinei… Nici nu știu dacă îl merit.

— Mereu ai avut noroc! Mereu ai primit ce ai vrut! Eu am muncit pentru fiecare lucru pe care îl am!

Mama a început să plângă încet în bucătărie. Tata s-a ridicat și a ieșit pe balcon fără un cuvânt. Am simțit că familia noastră se destramă sub ochii mei.

— Ce vrei să fac? Să refuz casa? S-o vând și să-ți dau jumătate? am întrebat disperat.

Radu s-a ridicat brusc:

— Nu vreau nimic de la tine! Vreau doar să simt că sunt important pentru cineva!

A ieșit trântind ușa, iar eu am rămas singur în sufragerie, cu mama plângând și tata privind orașul dincolo de geam.

De atunci au trecut trei luni. Casa stă goală; nici eu, nici Adina nu avem curajul să ne mutăm acolo. Vorbesc rar cu Radu — doar mesaje scurte despre mama sau tata. Laura încă mă evită.

Mă întreb adesea: oare un dar poate distruge o familie? Sau adevărul e că rănile erau deja acolo și doar au ieșit la suprafață? Dacă ați fi fost în locul meu… ce ați fi făcut?