Zetul meu e vrednic ca pâinea caldă, dar părinții lui ne otrăvesc liniștea. Povestea mea despre sacrificii, familie și umbrele trecutului

— Nu vreau să-i mai văd în casa mea! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce o priveam pe Ana, fiica mea, care încerca să-și ascundă lacrimile. Era a treia oară luna asta când părinții lui Radu, ginerele meu, ne făceau o scenă la masă. De data asta, pentru că nu le-am pus sarmale destule în farfurie.

Mă uitam la Ana și simțeam cum mi se rupe sufletul. Am muncit douăzeci de ani în Germania, spălând bătrâni și făcând curățenie prin case străine, doar ca să-i pot oferi un viitor mai bun. Am strâns fiecare bănuț, am dormit cu grija zilei de mâine și am visat la momentul când o să ne mutăm împreună într-un apartament al nostru, aici, în București. Când a venit ziua să-i dau cheia de la casă, Ana a plâns de fericire. Dar fericirea ei s-a transformat repede în griji.

Radu e băiat bun. Muncește la o vulcanizare, nu se dă înapoi de la nimic. Îl iubesc pentru felul cum o privește pe Ana, pentru răbdarea lui și pentru că nu ridică niciodată vocea. Dar părinții lui… Doamne, cât rău pot face niște oameni care nu știu să-și vadă lungul nasului! De când s-au cunoscut familiile noastre, parcă trăim într-un război rece. Ei nu ratează nicio ocazie să ne arate că noi „nu suntem de nasul lor”, deși n-au nimic mai mult decât noi. Ba chiar mai puțin: doar pretenții și vorbe grele.

— Mamă, te rog… încearcă să-i înțelegi. Sunt bătrâni și nu știu altfel, mi-a spus Ana într-o seară, când am găsit-o plângând în bucătărie.

— Să-i înțeleg? Să-i înțeleg când mă jignesc în casa mea? Când îi spun lui Radu că „s-a vândut” pentru un apartament? Când îi spun ție că „nu știi să gătești ca mama lor”? Ana, eu nu mai pot! Am obosit să tot iert!

Adevărul e că nu era doar oboseala. Era frica. Frica aceea care mă urmărește de când eram mică: frica să nu pierd tot ce am construit cu mâinile mele. Să nu văd cum fiica mea ajunge nefericită din cauza unor oameni care nu știu decât să distrugă.

Într-o duminică, după ce au plecat iar supărați de la noi, Radu a venit la mine pe balcon. Avea ochii roșii și mâinile tremurânde.

— Doamnă Maria… Vreau să vă spun ceva. Știu că ai mei vă fac viața grea. Știu că vă doare. Dar vă rog… nu vă răzbunați pe Ana din cauza lor. Eu… eu nu sunt ca ei.

L-am privit lung. Am văzut în el copilul care n-a avut niciodată parte de dragoste adevărată acasă. Am văzut bărbatul care se luptă cu demonii trecutului lui și încearcă să-și construiască propria familie pe alte valori.

— Radu, eu nu te judec pe tine. Dar trebuie să faci ceva cu ai tăi. Nu mai pot suporta atâta venin.

A dat din cap și a plecat fără să spună nimic. În seara aceea, Ana mi-a mărturisit ceva ce m-a cutremurat.

— Mamă… Radu a crescut cu scandaluri și bătăi acasă. Tatăl lui bea și făcea praf totul. Mama lui îl apăra pe el și pe sora lui cât putea, dar apoi se răzbuna pe ei cu vorbe grele. Radu a fugit de acasă la 16 ani și a muncit prin construcții ca să poată termina liceul.

Am simțit cum mi se strânge inima. Toată furia mea s-a transformat într-o milă amară.

— Și tu ai știut toate astea?

— Da… Dar mi-a fost rușine să-ți spun. Știam că n-o să-i suporți niciodată.

Am stat toată noaptea pe gânduri. M-am întrebat dacă nu cumva eu sunt cea care greșește acum, dacă nu cumva ar trebui să fiu mai tolerantă. Dar cum poți ierta niște oameni care îți calcă sufletul în picioare?

A doua zi am primit un telefon de la doamna Stanciu, mama lui Radu.

— Doamnă Maria, vreau să vorbim ca femeile mature ce suntem! Nu-mi place cum vă purtați cu băiatul meu! L-ați luat de lângă noi și l-ați făcut slugă la dumneavoastră!

Mi-am mușcat limba ca să nu-i răspund urât.

— Doamnă Stanciu, Radu e bărbat în toată firea. Are dreptul să-și aleagă viața. Dacă aveți ceva cu mine, spuneți-mi direct!

— Am! Nu-mi place că vă băgați peste tot! Că îi dați Anei totul pe tavă! Copiii trebuie să se descurce singuri!

Am închis telefonul tremurând de nervi și de neputință. Oare chiar greșisem că am vrut să le fie mai ușor? Oare îi făcusem rău Anei dându-i prea mult?

În zilele următoare, tensiunile au crescut. Ana era tot mai abătută, Radu tot mai tăcut. Într-o seară i-am găsit certându-se încet în dormitor.

— Nu mai pot, Radu! Mama ta mă urăște! Mama mea suferă! Eu ce fac între voi?

— Ana, te rog… Hai să plecăm undeva doar noi doi! Să ne găsim liniștea!

Atunci am realizat că riscam să-i pierd pe amândoi dacă nu schimb ceva.

Am chemat-o pe Ana la o cafea.

— Fata mea… Poate am greșit că m-am băgat prea mult între voi. Poate trebuie să vă las să vă trăiți viața cum vreți voi. Dar te rog… Nu lăsa trecutul lor sau al meu să vă distrugă fericirea!

Ana m-a îmbrățișat plângând.

— Mamă… Tu ai făcut tot ce ai putut pentru mine! Dar trebuie să învățăm să iertăm și să punem limite.

De atunci am încercat să mă retrag puțin. Să le dau spațiu. Să nu mai răspund la provocări. Dar rana rămâne acolo: frica aceea că oricât ai munci și oricât ai sacrifica pentru copilul tău, trecutul altora poate oricând să-ți dea peste cap toată viața.

Mă întreb uneori: oare cât rău pot face niște părinți toxici? Și cât putem ierta pentru liniștea copiilor noștri? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?