„În ziua pensionării mele, soțul mi-a spus: Plec. Merit o viață nouă” – Povestea unei despărțiri neașteptate după 34 de ani de muncă

„Nu pot să cred că faci asta acum, Doru!” Am rămas cu mâna pe clanța ușii, buchetul de flori de la colegele mele tremurând în brațe. Tocmai intrasem pe ușă, încă zâmbind larg după ultima zi la școală, când el, cu geanta pregătită lângă hol, mi-a aruncat acele cuvinte: „Pleacă, Violeta. Merit o viață nouă.”

Am simțit cum mi se taie picioarele. 34 de ani am predat limba română la școala din cartierul nostru din Ploiești. 34 de ani în care am crescut generații de copii, am corectat mii de compuneri și am visat la ziua când voi avea timp pentru mine și pentru noi doi. Mereu am crezut că pensionarea va fi începutul unei noi etape împreună. Dar Doru deja hotărâse că e sfârșitul.

„Nu mai pot, Violeta. M-am săturat să trăiesc în umbra ta, să fiu doar soțul profesoarei. Vreau să simt că trăiesc cu adevărat.”

Mi-am dat seama atunci că nu era o decizie luată pe moment. Privirea lui era rece, hotărâtă. Am încercat să spun ceva, dar cuvintele mi s-au blocat în gât. Am lăsat florile pe masă și m-am așezat pe scaunul din bucătărie, același scaun pe care stătusem de atâtea ori împreună la cafeaua de dimineață.

„E cineva?” am întrebat încet, aproape șoptit.

A ezitat o clipă, apoi a dat din cap: „Da. O cheamă Mariana. Ne-am cunoscut la clubul de bridge. E altceva… simt că mă ascultă.”

M-am ridicat brusc, simțind cum furia îmi urcă în obraji. „Și eu ce-am fost pentru tine? O mobilă? O umbră?”

A dat din umeri, evitându-mi privirea. „Nu vreau să ne certăm. Am stat prea mult într-o relație care nu ne mai aduce nimic.”

Am izbucnit în plâns. Nu pentru că pleca – ci pentru că nu văzusem nimic din toate astea venind. Pentru că mi-am dat seama cât de mult mă mințisem singură că suntem fericiți.

Seara aceea a trecut ca prin ceață. Doru și-a luat câteva haine și a ieșit pe ușă fără să se uite înapoi. Am rămas singură într-un apartament care părea brusc prea mare și prea gol.

A doua zi dimineață m-am trezit devreme, din obișnuință. M-am uitat la ceas – nu mai trebuia să merg la școală. Nu mai aveam niciun plan. Am stat pe marginea patului și am privit peretele gol din fața mea. Mi-am amintit de toate serile când corectam teze până târziu, când Doru adormea lângă mine cu televizorul pornit. De toate vacanțele petrecute la munte, la Sinaia, unde ne certam mereu pe traseu pentru că el voia să urce mai repede decât puteam eu.

Am sunat-o pe fiica mea, Irina. „Mamă… Doru a plecat.”

A tăcut câteva secunde la telefon, apoi a întrebat: „Ești bine?”

„Nu știu”, am răspuns sincer.

Irina a venit în aceeași zi cu băiețelul ei, Vlad. A încercat să mă înveselească, să-mi spună că e un nou început, dar vedeam îngrijorarea din ochii ei.

Zilele au trecut greu. Vecinele au început să șușotească pe scară – „Ai auzit? Doru al Violetei a plecat cu una mai tânără!” – iar eu mă simțeam tot mai mică și mai invizibilă.

Într-o după-amiază, am găsit într-un sertar vechi o scrisoare de la mama mea, scrisă cu ani în urmă: „Viața nu se termină niciodată cu adevărat decât dacă renunți tu la ea.” M-am uitat lung la acele rânduri și am simțit pentru prima dată un strop de curaj.

Am început să ies din casă. M-am înscris la un curs de pictură la Casa de Cultură a Sindicatelor. La început mi-a fost teamă – eram cea mai în vârstă dintre cursanți și mâinile îmi tremurau pe pensulă. Dar încet-încet am început să mă bucur de fiecare culoare, de fiecare compliment timid primit de la doamna profesoară Popescu.

Într-o zi, la curs, am cunoscut-o pe Lidia, o femeie divorțată care trecuse printr-o poveste asemănătoare cu a mea. Ne-am împrietenit repede și am început să ieșim împreună la plimbări prin parc sau la ceaiuri lungi în bucătăria ei micuță.

Irina m-a convins să mergem împreună într-o excursie la mare, doar noi două și Vlad. Pe plajă, privind valurile și ascultând râsetele nepotului meu, am simțit pentru prima dată după mult timp că pot respira din nou.

Doru m-a sunat după câteva luni. Vocea lui era nesigură: „Violeta… sper că ești bine.”

„Sunt”, i-am răspuns simplu. Și chiar eram.

Acum, când privesc în urmă, nu pot spune că nu mă doare încă trădarea lui Doru. Dar am descoperit că viața nu se termină când cineva pleacă – ci abia atunci începe cu adevărat pentru tine însuți.

Mă întreb uneori: câte femei ca mine au rămas singure după o viață întreagă dedicată altora? Câte dintre noi avem curajul să ne reinventăm? Poate povestea mea va da curaj cuiva să nu renunțe la sine.