Apartamentul care ne-a destrămat: Povestea unui dar otrăvit

— Nu e corect, Zuzana! Mereu tu primești totul!
Vocea fratelui meu, Vlad, răsuna în sufrageria mică, tapetată cu flori vechi, unde încă mirosea a cafea și a vechi. Mama stătea între noi, cu ochii umezi, iar tata privea pe geam, evitând să se uite la oricare dintre noi.

— Vlad, nu e vorba de cine primește mai mult, ci de ce avem nevoie fiecare, încercam să-i explic, dar cuvintele mele se izbeau de zidul ridicat între noi de ani de frustrări nespuse.

Totul a început într-o zi de aprilie, când părinții ne-au chemat pe amândoi la masă. Tata a scos dintr-un dosar vechi o hârtie și a spus cu voce tremurată:

— Ne-am gândit mult… Am decis să vă dăm apartamentul din Drumul Taberei vouă, copiilor noștri. Să nu vă mai chinuiți cu chirii.

Am simțit atunci o bucurie amestecată cu teamă. Vlad a zâmbit forțat, iar eu am încercat să-l iau de mână, dar s-a tras înapoi. Nu am știut atunci că gestul acela mic era începutul sfârșitului.

Primele luni au trecut cu planuri și visuri. Ne-am gândit să renovăm, să-l închiriem și să împărțim banii. Dar când a venit vorba de acte, Vlad a început să devină tot mai distant.

— De ce să fie pe numele tău? De ce nu pe al meu? Sau pe amândoi?
— Vlad, nu contează numele, contează că e al nostru!
— Ba contează! Tu mereu ai fost favorita lor!

Mama încerca să ne împace, dar fiecare discuție se transforma într-o ceartă. Tata tăcea și se retrăgea în camera lui. Simțeam cum familia noastră se destramă încet, ca un pulover tras de un fir.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă, Vlad a plecat trântind ușa. Mama a început să plângă în hohote.

— Nu pentru asta v-am dat apartamentul… Am vrut să vă fie mai bine…

Am rămas singură în sufragerie, privind actul de donație care stătea pe masă ca o sentință. M-am întrebat dacă nu cumva părinții au greșit dându-ne ceva ce nu eram pregătiți să gestionăm.

Au urmat luni de tăcere între mine și Vlad. Nu răspundea la telefon, nu venea la mesele de familie. Mama s-a îmbolnăvit de supărare. Tata a început să bea mai mult.

Într-o zi, Vlad a venit pe neașteptate. Era slab, obosit și avea ochii roșii.

— Zuzana… Nu pot să trec peste asta. Simt că am pierdut totul. Nu apartamentul contează, ci faptul că nu mai suntem o familie.

Am plâns amândoi atunci, pentru prima dată după mult timp. Dar ceva se rupsese definitiv.

Părinții au încercat să repare lucrurile, dar era prea târziu. Mama s-a stins la câteva luni după aceea. Tata s-a retras la țară. Eu am rămas cu apartamentul — și cu o povară pe suflet.

Astăzi locuiesc singură aici. Pereții poartă încă ecoul certurilor noastre. Uneori mă întreb dacă nu ar fi fost mai bine să rămânem fără nimic material, dar cu dragostea dintre noi intactă.

Oare câte familii se destramă din cauza unui dar? Merită oare vreodată un apartament mai mult decât liniștea sufletului?