De ce nu mai vreau să am grijă niciodată de nepotul meu: O zi care mi-a schimbat viața

— Mamă, te rog, nu mă lăsa la greu! Vlad are febră mare și eu trebuie să ajung la serviciu. Nu am pe nimeni altcineva! — vocea fiicei mele, Irina, răsuna în telefon, tremurată de disperare și oboseală. Era ora șase dimineața, iar eu abia reușisem să-mi adun gândurile după o noapte în care nu dormisem aproape deloc din cauza durerilor de spate. Dar cum să-i spun nu propriului copil? Cum să refuz să am grijă de Vlad, singurul meu nepot, când știam cât de greu îi este Irinei să se descurce singură?

Am ajuns la ei acasă cu sufletul strâns. Vlad stătea ghemuit pe canapea, cu obrajii roșii și ochii umezi. M-a privit cu o tristețe care m-a sfâșiat. — Bunico, nu vreau să merg la grădiniță azi… — Nu mergi nicăieri, puiule, azi stai cu mine, i-am spus încercând să-i zâmbesc. Dar inima mea era grea. Știam că nu mai am energia de altădată, că fiecare gest mă costă un efort uriaș.

Pe la prânz, Vlad a început să plângă fără motiv. Îl durea capul, îi era frig, apoi cald, apoi iar frig. Am încercat să-l liniștesc cu povești, cu ceaiuri, cu promisiuni că mama va veni repede acasă. Dar timpul trecea greu și fiecare oră părea o eternitate. Într-un moment de neatenție, Vlad a vărsat ceaiul fierbinte pe covor. Am țipat la el, mai tare decât mi-aș fi dorit: — Vlad, nu vezi ce faci? Nu pot să fac totul singură! S-a uitat la mine speriat și a început să plângă și mai tare.

Atunci am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. M-am așezat lângă el și am plâns împreună. — Iartă-mă, puiule… Bunica e obosită… Nu mai poate ca înainte… Am simțit că mi se rupe sufletul. Mi-am amintit de propria mea mamă, cum avea grijă de mine și de frații mei fără să se plângă niciodată. Oare eu sunt mai slabă? Sau pur și simplu lumea s-a schimbat?

Când Irina a venit acasă, m-a găsit plângând pe canapea, cu Vlad adormit în brațe. — Mamă, ce s-a întâmplat? — m-a întrebat speriată. — Nu mai pot, Irina… Nu mai pot să fiu stâlpul tuturor… Am nevoie și eu de ajutor… De odihnă… De înțelegere…

Irina a oftat adânc și s-a așezat lângă mine. — Știu că te-am împovărat prea mult… Dar nu am avut pe nimeni altcineva… Tu ai fost mereu acolo pentru mine…

— Dar cine e acolo pentru mine? — am întrebat-o printre lacrimi. — Cine mă întreabă dacă pot? Dacă vreau? Dacă mai am putere?

A urmat o tăcere grea. Din camera alăturată s-a auzit un zgomot: soțul Irinei, Radu, se întorsese acasă mai devreme. — Ce se întâmplă aici? — a întrebat el iritat. — Nimic nou… Mama iar se plânge că nu poate… — a răspuns Irina cu voce stinsă.

Atunci am simțit că explodez. — Nu mă plâng! Pur și simplu nu mai pot! Nu sunt robot! Am și eu dreptul la odihnă! La liniște! La viața mea!

Radu a ridicat din umeri: — Dacă nu poți, spune de la început! Nu ne mai lăsa să ne bazăm pe tine!

M-am ridicat brusc și mi-am luat geanta. — Asta fac! De azi înainte nu mă mai bazez nici eu pe voi! S-a lăsat o liniște apăsătoare. Am ieșit pe ușă cu inima frântă.

Pe drum spre casă mi-au trecut prin minte toate sacrificiile făcute pentru familie: nopțile nedormite când Irina era mică și bolnavă; banii strânși cu greu pentru ca ea să meargă la facultate; zilele în care am renunțat la tot pentru ca ei să fie bine. Și acum? Acum eram doar o povară…

Ajunsă acasă, m-am prăbușit pe pat și am început să scriu această poveste. Poate cineva va înțelege durerea unei mame care simte că nu mai are loc în propria familie.

Oare câte bunici trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare când vom învăța să ne ascultăm unii pe alții cu adevărat?