Soțul meu nu mai iese din casă: Povestea unei iubiri sufocate între patru pereți

— Vlad, iar stai cu ochii în monitor? Nu vrei să ieșim măcar până la piață? Aerul ăsta stătut mă sufocă, am spus, încercând să-mi stăpânesc vocea tremurândă.

El nici nu s-a întors spre mine. Doar a ridicat din umeri, cu privirea pierdută în ecranul laptopului. „Nu are rost, Irina. E aglomerație, e frig, și oricum… ce rost are?”

Așa începe fiecare zi de luni bune. Mă numesc Irina și, dacă mi-ar fi spus cineva că voi ajunge să mă simt prizonieră în propria casă, nu l-aș fi crezut. Când l-am cunoscut pe Vlad, era plin de viață, mereu cu glume la el, mereu cu planuri de ieșit în oraș sau de plecat la munte. Ne-am căsătorit după doi ani de relație și părea că totul merge spre bine. Părinții lui ne-au făcut cadou o casă mare, la marginea Bucureștiului, cu grădină și foișor. Un vis pentru orice tânăr cuplu.

Dar visul s-a transformat încet într-o colivie aurită. După ce părinții lui Vlad au decis să se mute în Italia, parcă ceva s-a rupt în el. La început a zis că e doar obosit de la muncă, apoi a început să lucreze de acasă tot mai mult, până când, într-o zi, pur și simplu n-a mai ieșit deloc. Nici la supermarket, nici la plimbare, nici măcar să ducă gunoiul.

— Vlad, te rog… Nu mai pot! Nu vezi că nu mai suntem ca înainte? Nu mai vorbim decât despre facturi și ce mâncăm la cină! am izbucnit într-o seară.

A oftat adânc și a dat din cap.

— Irina, nu înțelegi… Nu mă simt bine afară. Parcă toată lumea mă judecă. Parcă nu mai am locul meu nicăieri.

Am încercat să-l înțeleg. Am citit despre anxietate socială, despre depresie. Am vorbit cu sora mea, Ana, care e psiholog. Mi-a spus că trebuie răbdare și sprijin. Dar câtă răbdare poate avea un om când zi de zi simte că se sufocă?

Prietenii au început să ne evite. La început ne invitau la grătare sau la ieșiri la terasă. Eu inventam scuze pentru Vlad: „E răcit”, „Are mult de lucru”, „Nu se simte bine”. Dar după un timp au încetat să mai sune. Nici măcar părinții mei nu mai vin pe la noi; mama zice că nu vrea să-l deranjeze pe Vlad.

Într-o duminică dimineață, m-am trezit devreme și am ieșit în grădină. Aerul rece m-a trezit brusc din amorțeală. M-am uitat la casa noastră mare și frumoasă și m-am simțit mai singură ca niciodată. Am început să plâng fără să pot opri. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit undeva. Poate n-am fost destul de atentă la semnele lui Vlad? Poate am fost prea insistentă?

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele. Am intrat în camera lui Vlad și l-am găsit stând pe întuneric.

— Vlad… te rog… spune-mi ce pot face ca să fie bine între noi.

A ridicat privirea spre mine, ochii lui erau roșii și obosiți.

— Nu știu… Poate nimic. Poate doar timpul.

Am simțit cum mi se rupe inima. Am ieșit din cameră și am sunat-o pe Ana.

— Nu mai pot, Ana! Simt că mă pierd pe mine aici! Ce fac dacă el nu vrea nici măcar să încerce?

— Irina, trebuie să ai grijă și de tine. Dacă el refuză ajutorul, tu nu poți trage singură relația după tine la nesfârșit. Încearcă să vorbești cu el despre terapie. Dacă refuză… poate ar trebui să te gândești ce vrei tu cu adevărat.

Am încercat din nou să-l conving pe Vlad să meargă la terapie. A zis că nu are nevoie, că „nu e nebun”. Am început să ies singură prin parc sau la cafea cu Ana. Dar de fiecare dată când mă întorceam acasă, găseam aceeași liniște apăsătoare, aceleași priviri goale ale lui Vlad.

Într-o zi am găsit o scrisoare veche de la mama lui Vlad, ascunsă într-un sertar:

„Dragul meu băiat,
Știu că nu-ți place să vorbești despre sentimentele tale, dar vreau să știi că te iubim oricum ai fi tu. Și dacă vreodată simți că nu poți duce ceva singur, caută ajutor. Nu e rușine.”

Am plâns citind-o. Poate nici părinții lui nu au știut cât de greu îi este cu adevărat.

Într-o seară am făcut bagajul și am plecat la Ana pentru câteva zile. I-am lăsat lui Vlad un bilet: „Am nevoie de aer. Am nevoie să-mi amintesc cine sunt.”

După două zile mi-a scris un mesaj: „Îmi pare rău că te-am rănit. Poate ar trebui să încercăm terapia.”

Nu știu ce va urma. Poate vom reuși să ne regăsim sau poate drumurile noastre se vor despărți aici. Dar știu sigur că nu vreau să mă pierd pe mine încercând să-l salvez pe el.

Oare câți dintre noi rămânem blocați în relații din care lipsește aerul? Oare cât putem sacrifica din noi pentru celălalt fără să ne pierdem cu totul?