„Nu sunt o mașină de făcut copii!” – Povestea mea despre lupta cu tradițiile și dorința de libertate

— Irina, nu mai visa cu ochii deschiși! Ai 23 de ani, e timpul să te gândești la măritiș, nu la prostii! — vocea mamei răsună ca un tunet în bucătăria mică, unde aburii ciorbei se amestecă cu mirosul de pâine caldă. Mă uit la ea, la ridurile adânci de pe frunte și la ochii obosiți, și simt cum inima mi se strânge. Tata stă la masă, tăcut, cu privirea în farfurie, iar fratele meu, Radu, chicotește batjocoritor din colț.

Nu mai pot. De ani de zile aud aceleași vorbe: „Femeia trebuie să-și găsească un bărbat bun”, „Copiii sunt rostul vieții”, „Ce-o să zică lumea dacă rămâi fată bătrână?”. Dar eu nu vreau să fiu ca mama, mereu obosită, mereu cu ochii roșii de plâns pe ascuns. Nu vreau să fiu ca vecina Maria, care la 30 de ani are deja patru copii și niciun vis propriu.

În satul nostru din Vaslui, fiecare pas e urmărit. Dacă mă întorc mai târziu de la bibliotecă, deja se știe la magazinul din centru. Dacă port blugi strâmți sau ruj roșu, mă privește toată lumea ca pe o ciudată. Dar cel mai greu e acasă. Mama nu înțelege de ce vreau să merg la facultate la Iași. Tata nici nu vrea să audă: „Ce-ți trebuie carte? Să-ți găsești un băiat gospodar și gata!”

Într-o seară, după ce am terminat de spălat vasele, mama a venit la mine cu o privire gravă:
— Irina, mâine vine Vasile cu părinții lui. Vor să te cunoască. E băiat bun, are pământ și casă. Nu mai sta pe gânduri!

Am simțit cum mi se taie respirația. Vasile? Îl știu din vedere, e cu cinci ani mai mare ca mine și n-a schimbat niciodată o vorbă cu mine. Am încercat să protestez:
— Mamă, eu nu-l cunosc! Nu vreau să mă mărit cu cineva doar pentru că așa vrei tu!

A izbucnit:
— Nu e vorba doar de mine! Așa se face la noi! Toate fetele s-au măritat! Ce vrei să ajungi? Să râdă satul de noi?

Am fugit în camera mea și am plâns până târziu în noapte. M-am uitat la pozele de pe perete: eu copil, cu ochii mari și visători, eu adolescentă cu cartea în mână. Unde s-a dus fata aceea care visa să devină profesoară?

A doua zi dimineață m-am trezit hotărâtă. Am pus câteva haine într-o geantă veche și am scris un bilet: „Nu pot trăi viața pe care mi-o impuneți. Mă duc la Iași să încerc să fiu fericită.”

Când am ajuns la autogară, tremuram toată. N-aveam bani decât pentru un drum dus și niciun plan clar. Dar simțeam că dacă rămân acolo, mă voi stinge încet.

La Iași a fost greu. Am dormit două nopți la o colegă din liceu, Anca, care m-a ajutat să găsesc o cameră într-un cămin studențesc. Am început să lucrez part-time la o cafenea ca să-mi plătesc chiria. În fiecare seară mă gândeam la ai mei: oare mă urăsc? Oare mama plânge?

După două luni, tata mi-a trimis un mesaj scurt: „Sper că ești mulțumită. Ne-ai făcut de râs.” Am plâns iar, dar nu m-am întors.

La facultate am cunoscut oameni noi: Oana, care venise dintr-un sat din Botoșani și trecuse prin același coșmar; Vlad, care m-a învățat că pot fi iubită fără să fiu controlată; profesori care m-au încurajat să scriu și să gândesc liber.

Dar dorul de casă nu m-a părăsit niciodată. Într-o zi, după un seminar, am primit un telefon de la fratele meu:
— Irina, vino acasă… Mama e bolnavă.

Am plecat imediat spre satul meu. Când am intrat în casă, mama era întinsă pe pat, slăbită și palidă. M-a privit cu ochii plini de lacrimi:
— Mi-a fost dor de tine… Poate că am greșit… Dar mi-a fost frică pentru tine.

Am stat lângă ea toată noaptea. I-am povestit despre viața mea la Iași, despre cât de greu mi-a fost dar și cât de vie m-am simțit pentru prima dată.

Tata nu a spus nimic mult timp. Într-o dimineață însă, când beam cafeaua în curte, s-a apropiat încet:
— Poate că n-am înțeles… Poate că tu chiar meriți altceva decât am avut noi.

Nu știu dacă familia mea va accepta vreodată pe deplin alegerile mele. Satul încă șușotește când vin acasă. Dar acum știu cine sunt și ce vreau.

M-am întors la Iași cu inima împăcată. Nu sunt o mașină de făcut copii. Sunt Irina și merit să-mi trăiesc viața după propriile reguli.

Oare câte fete ca mine mai trăiesc încă în umbra tradițiilor? Oare cât timp va mai trece până când libertatea unei femei nu va mai fi o rușine?