„Fiule, vei avea o casă. Dar te rog, ai grijă de sora ta bolnavă…” – Povestea unei promisiuni care mi-a schimbat viața
„Ascultă-mă, fiule…” vocea mamei era abia o șoaptă, dar fiecare cuvânt părea să-i sfâșie pieptul. Stăteam lângă patul ei, ținându-i mâna subțire, aproape transparentă. În camera mică din apartamentul nostru de la etajul patru, aerul era greu, plin de mirosul medicamentelor și al ceaiului de tei pe care i-l făceam zilnic. Lidia, sora mea mai mică, stătea pe scaunul de lângă geam, legănându-se ușor, cu ochii pierduți în gol. „Promite-mi că nu o vei lăsa singură… Ea nu e ca ceilalți copii…”
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Aveam doar 19 ani și lumea mea era deja un haos. Tata ne părăsise când eu aveam 12 ani, iar mama fusese totul pentru noi. Lidia fusese diagnosticată cu autism sever la 4 ani și de atunci viața noastră s-a schimbat radical. Mama renunțase la serviciu ca să aibă grijă de ea, iar eu… eu am învățat să fiu adult mult prea devreme.
„O să am grijă de ea, mamă. Îți promit.” Am spus-o fără să mă gândesc prea mult, dar știam că nu aveam de ales. Lacrimile i-au curs pe obraji și mi-a strâns mâna cu ultimele puteri. În noaptea aceea, mama a adormit pentru totdeauna.
Au urmat zilele acelea în care totul părea ireal. Vecinii veneau cu colivă și vorbe bune, dar eu nu auzeam nimic. Lidia nu înțelegea ce se întâmplase; plângea când nu mai vedea fața mamei și se agita când încercam să o liniștesc. Am rămas singuri într-o lume care nu avea răbdare cu noi.
Primul conflict a apărut la scurt timp după înmormântare. Mătușa Florica, sora mamei, a venit hotărâtă să ne „salveze”.
– Mihai, tu nu poți avea grijă de Lidia! Ești prea tânăr! Las-o la un centru specializat, tu trebuie să-ți vezi de viața ta!
– Nu pot, mătușă! I-am promis mamei! Nu pot s-o las singură!
– Promisiunile astea nu țin de foame și nici nu-ți aduc viitor! O să-ți distrugi viața!
Am simțit cum mă sufoc. Poate avea dreptate. Prietenii mei mergeau la facultate, ieșeau în oraș, făceau planuri. Eu stăteam acasă și încercam să o conving pe Lidia să mănânce sau să nu-și rupă hainele.
Au trecut luni în care am trăit din pensia de handicap a Lidiei și din banii puțini rămași de la mama. Am încercat să lucrez part-time la un supermarket din cartier, dar Lidia nu suporta să rămână singură nici măcar o oră. Odată am găsit-o plângând în mijlocul bucătăriei, cu toate vasele sparte pe jos.
Într-o seară, după ce am adormit-o cu greu, am ieșit pe balcon și am izbucnit în plâns. M-am întrebat dacă promisiunea făcută mamei era un blestem sau o binecuvântare. Simțeam că mă pierd pe mine însumi.
Într-o zi, la ușă a bătut Anca, colega mea din liceu. Nu mai vorbisem de luni bune.
– Mihai… am auzit ce s-a întâmplat. Nu vrei să ieșim la o cafea? Să mai schimbi aerul…
– Nu pot s-o las pe Lidia singură…
– Pot sta eu cu ea o oră-două. Știu ce are nevoie.
Am acceptat cu jumătate de inimă. Când m-am întors, Lidia râdea cu Anca și colora niște fluturași pe hârtie. Pentru prima dată după mult timp, am simțit un strop de speranță.
Dar viața nu e niciodată simplă. Într-o dimineață, am găsit o scrisoare de la primărie: urma să fim evacuați pentru neplata întreținerii. Am simțit că totul se prăbușește din nou.
– Mihai, trebuie să faci ceva! – mi-a spus Anca când i-am povestit.
– Ce? Să renunț la Lidia? S-o dau la stat?
– Nu! Dar poate găsim o soluție împreună…
Am început să caut ajutor peste tot: ONG-uri, biserici, primărie. Un preot din cartier ne-a ajutat cu alimente și a vorbit cu administratorul blocului să ne mai lase câteva luni.
Într-o seară, Lidia a făcut o criză puternică; a spart oglinda din baie și s-a tăiat la mână. Am sunat disperat la ambulanță. În spital, doctorița m-a privit cu milă:
– Mihai, ai nevoie de ajutor specializat pentru Lidia… și pentru tine.
Am început să mergem la terapie împreună. A fost greu – foarte greu – dar încet-încet am învățat să comunic altfel cu sora mea. Am descoperit că îi place muzica populară și că se liniștește când îi citesc povești cu voce tare.
Anca a rămas lângă noi. A devenit sprijinul meu cel mai mare; uneori mă gândesc că fără ea aș fi cedat demult.
Au trecut doi ani de atunci. Viața noastră nu e perfectă – suntem tot la limita subzistenței, dar am reușit să păstrez casa și să-i ofer Lidiei un pic de stabilitate. Uneori mă uit la prietenii mei care au cariere, familii și vacanțe și mă întreb dacă am făcut alegerea corectă.
Dar apoi o văd pe Lidia zâmbind când ascultăm împreună „Ciobănaș cu 300 de oi” sau când îmi spune „Mihai, te iubesc!” în felul ei stângaci… Și simt că promisiunea făcută mamei a fost cel mai greu dar pe care l-am primit vreodată.
Oare câți dintre noi ar putea duce o astfel de povară? Ce înseamnă cu adevărat sacrificiul pentru familie? Voi ce ați fi făcut în locul meu?