În întunericul familiei: Strigătul meu pentru fiica mea și pentru adevăr

— Nu mai pot, mamă! Nu mai vreau să merg acolo! — vocea Ioanei răsuna spartă, ca o sticlă aruncată de perete, în holul îngust al apartamentului nostru din cartierul Dristor. Mâinile ei tremurau, iar ochii mari, verzi, mă priveau cu disperare. Era o seară de noiembrie, vântul bătea cu furie în geamuri, iar eu simțeam cum tot universul meu se prăbușește.

Nu pricepeam. Ioana, fata mea de 14 ani, mereu tăcută și cuminte, refuza să mai meargă la bunici. De luni bune, insista că nu vrea să doarmă acolo, inventa tot felul de scuze. Dar în seara aceea, ceva s-a rupt. Am lăsat jos sacoșa cu pâine și am îngenuncheat lângă ea.

— Ce s-a întâmplat, puiule? Spune-mi!

A izbucnit în plâns. Întâi încet, apoi cu sughițuri care îi zguduiau trupul firav. Am simțit un fior rece pe șira spinării. În minte mi-au trecut toate momentele când mama și tata păreau prea severi cu ea, când o certau pentru nimicuri. Dar niciodată nu mi-am imaginat că ar putea fi ceva mai grav.

— Mami… bunicul… — a șoptit ea printre lacrimi.

Am simțit cum mi se taie respirația. Am luat-o în brațe și am încercat să o liniștesc, dar inima îmi bătea nebunește. Nu voiam să cred ce aud. Nu voiam să cred că tatăl meu, omul care m-a crescut cu atâta strictețe, dar și cu dragoste, ar putea…

— Ce ți-a făcut? — am întrebat cu vocea gâtuită.

Ioana a început să povestească. Fiecare cuvânt era ca un cuțit răsucit în sufletul meu. Atingeri nepotrivite, vorbe murdare, amenințări să nu spună nimănui. Am simțit că mă prăbușesc. Cum de nu am văzut nimic? Cum de am lăsat-o acolo?

În acea noapte nu am dormit deloc. Am stat lângă patul ei, vegheând-o ca pe un înger rănit. Dimineața, am sunat-o pe sora mea, Camelia.

— Nu pot să cred așa ceva! — a țipat ea la telefon. — Ești nebună? Tata nu ar face niciodată așa ceva!

Am încercat să-i explic, dar Camelia a început să mă acuze că inventez totul ca să mă răzbun pe părinți pentru copilăria mea grea. M-am simțit singură împotriva tuturor.

Când le-am spus părinților mei că nu o voi mai lăsa pe Ioana la ei, mama a început să plângă și să mă roage să nu stric familia.

— Tatăl tău e bolnav de inimă! Îl omori cu vorbele astea! Cum poți să crezi așa ceva despre el?

Tata m-a privit rece:

— Dacă vrei scandal, fă-l! Dar ai grijă ce spui. O să-ți pară rău.

Am simțit că mă sufoc. În acele zile am mers la psiholog cu Ioana. Fetița mea era speriată, rușinată și nu voia să vorbească cu nimeni altcineva decât cu mine. Psihologul mi-a spus că trebuie să mergem la poliție.

— E singura cale ca Ioana să se vindece: să știe că mama ei o crede și o apără.

Dar cum să-mi denunț propriul tată? Cum să-mi distrug familia? M-am gândit la toate duminicile petrecute împreună la masă, la vacanțele la bunici, la pozele din copilărie. Dar apoi m-am uitat la Ioana: ochii ei triști, teama din gesturi, felul în care tresărea la orice zgomot.

Am mers la poliție. Am dat declarații. Tata a fost chemat la audieri. Vecinii au început să șușotească pe la colțuri. Camelia nu mi-a mai vorbit deloc; mama m-a blestemat că i-am distrus viața.

Într-o zi, când mă întorceam de la serviciu (lucram ca asistentă medicală într-un spital din București), am găsit un bilet lipit pe ușă: „Trădătoareo! Ți-ai vândut părinții pentru niște minciuni!”

Am plâns ore întregi în baie, fără ca Ioana să mă vadă. M-am întrebat dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am greșit alegând adevărul în locul liniștii familiale. Dar apoi mi-am adus aminte de privirea fiicei mele când mi-a spus adevărul: era privirea unui copil care încă mai spera că cineva o va salva.

Procesul a durat doi ani. Familia s-a rupt complet: Camelia a depus mărturie împotriva mea; mama a refuzat să vină la tribunal; tata a negat totul până la capăt. Ioana a fost nevoită să povestească totul în fața unor străini. A fost cel mai greu lucru pe care l-am trăit vreodată.

Când verdictul a venit — condamnare cu suspendare pentru tata — am simțit o ușurare amară. Nimic nu mai era ca înainte. Familia noastră era distrusă, dar Ioana începea încet-încet să zâmbească din nou.

Au trecut cinci ani de atunci. Eu și Ioana locuim într-un apartament mic, dar plin de lumină și flori. Nu mai vorbim cu restul familiei. Uneori mă întreb dacă am făcut bine; alteori știu sigur că nu aveam altă cale.

Mergem împreună la terapie și încercăm să ne reconstruim viața din cioburi.

Mă uit la fiica mea și mă întreb: oare câți copii mai trăiesc coșmaruri ascunse sub tăcerea rușinii? Oare câte mame aleg liniștea în locul adevărului? Voi ce ați fi făcut în locul meu?