Când focul din vatră nu mai arde: Povestea Anei și a casei care nu-i mai era acasă

— Ana, iar n-ai făcut nimic de mâncare? Glasul lui Viorel răsună din hol, tăios, ca un cuțit care taie liniștea serii. Mă uit la mâinile mele goale, la masa neatinsă, la firimiturile de pe podea. Nu știu ce să-i răspund. Nu mai știu de când nu am mai simțit dorința să gătesc, să spăl, să fac ordine. Parcă totul s-a stins în mine, ca focul din soba veche a bunicii, pe care nu-l mai aprinde nimeni.

— Nu am avut chef, Viorel. Azi… pur și simplu nu am avut chef. Vocea mea e stinsă, aproape străină.

El oftează, își aruncă geaca pe scaun și intră în bucătărie. — De ce nu mai ești ca înainte? Ce s-a întâmplat cu tine? Parcă nu te mai recunosc.

Îmi vine să plâng, dar nu mai am lacrimi. Mă simt ca o umbră în propria casă. M-am trezit într-o zi și am realizat că nu mai vreau să fiu „femeia casei”, așa cum m-a învățat mama, cum așteaptă toată lumea de la mine. Nu mai vreau să mă pierd printre ciorbe, rufe și praf. Dar nici nu știu cine sunt fără toate astea.

Am crescut într-un sat din Buzău, unde femeile erau stâlpii casei. Mama mea se trezea la cinci dimineața, făcea mămăligă, spăla hainele la lighean și nu se plângea niciodată. Tata venea obosit de la câmp și găsea mereu masa pusă. Așa am învățat că „a fi femeie” înseamnă să ai grijă de toți și de toate. Când m-am mutat cu Viorel în oraș, am crezut că voi fi fericită dacă îi voi oferi aceeași liniște pe care o oferea mama tatălui meu.

Ani la rând am făcut totul: am crescut doi copii, am lucrat la birou opt ore pe zi, apoi acasă începea „al doilea schimb”. Seara, când toți dormeau, mă uitam la tavan și mă întrebam dacă viața mea chiar asta trebuie să fie: o listă nesfârșită de treburi casnice.

Într-o zi, după ce copiii au plecat la școală și Viorel la serviciu, m-am așezat pe canapea și am privit pereții goi ai sufrageriei. Am simțit un gol imens în piept. Nu mai aveam chef să fac nimic. Am lăsat vasele nespălate, patul nefăcut și am ieșit afară. M-am plimbat prin parc fără țintă, încercând să-mi aduc aminte ce-mi plăcea mie cu adevărat înainte să devin „doamna casei”.

Seara, când Viorel a venit acasă și a văzut dezordinea, a început scandalul. — Ce-o să zică lumea dacă vede așa ceva? Mama ta n-ar fi lăsat niciodată casa în halul ăsta! Am simțit cum mă sufoc sub greutatea așteptărilor lui.

— Lumea… lumea nu trăiește aici! Eu trăiesc! Am izbucnit pentru prima dată după ani de tăcere.

Copiii s-au uitat speriați la noi. Maria, fata cea mare, s-a retras în camera ei fără să spună nimic. Rareș s-a ascuns după ușă. M-am simțit vinovată că îi sperii, dar nu mai puteam să tac.

În zilele următoare, Viorel a devenit tot mai distant. Vorbea cu mine doar despre facturi sau problemele copiilor. Mama m-a sunat și mi-a spus cu voce blândă:

— Ana, dragă, femeia trebuie să țină casa unită. Așa e de când lumea.

— Dar dacă eu nu mai pot? Dacă nu mai vreau?

— Atunci cine? Cine o să aibă grijă de familie?

Am închis telefonul cu lacrimi în ochi. De ce trebuie mereu femeia să fie cea care ține totul pe umeri? De ce nu poate fi și ea obosită sau lipsită de chef?

Într-o seară, Maria a venit la mine în bucătărie. — Mamă, tu ești bine? Te văd tristă tot timpul.

Am îmbrățișat-o strâns și i-am spus adevărul: — Nu știu dacă sunt bine. Simt că nu mai sunt eu însămi.

— Poate ai nevoie de o pauză… Poate ar trebui să faci ceva doar pentru tine.

Cuvintele ei m-au lovit ca un duș rece. Când a fost ultima dată când am făcut ceva doar pentru mine? Am început să citesc din nou seara, să ies la plimbare singură prin oraș, să merg la un curs de pictură la Casa de Cultură. La început Viorel a râs:

— Ce-ți trebuie ție pictură? Ai destule de făcut acasă!

Dar eu n-am mai ascultat. Pentru prima dată după mulți ani, am simțit că trăiesc pentru mine.

Casa a rămas uneori dezordonată, mesele au fost uneori reci sau comandate de la fast-food. Copiii au început să-și facă singuri patul sau să-și spele farfuria. Viorel s-a supărat o vreme, apoi a început să mă ajute fără să comenteze prea mult.

Nu spun că totul s-a rezolvat peste noapte. Încă mă lupt cu sentimentul de vinovăție când văd dezordine sau când aud vorbele mamei răsunând în minte: „Femeia ține casa.” Dar acum știu că dacă eu nu sunt bine cu mine însămi, nici casa nu poate fi un loc cald pentru ceilalți.

Poate că vatra nu mai arde ca odinioară, dar poate e timpul ca fiecare dintre noi să aducem lemne pe foc – nu doar femeia.

Mă întreb adesea: oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare câte dintre noi uităm cine suntem doar ca să fim „sufletul casei”? Dacă v-ați regăsit în povestea mea, spuneți-mi: voi cum ați reaprinde focul din vatră?