Între iubire și limite: Cum am învățat să-mi las fiul să-și trăiască viața

— Rareș, nu poți să mă lași așa, să nu știu nimic de tine cu zilele! Ți-am trimis mesaje, ai văzut? De ce nu răspunzi?

Vocea mea răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Rareș stătea în picioare, cu geaca pe el, gata să plece la serviciu. Ochii lui evitau privirea mea, iar eu simțeam cum mi se strânge inima. De când se mutase cu Ioana, totul se schimbase. Nu mai era băiatul meu, ci un bărbat care își făcea propriile alegeri. Dar eu? Eu rămăsesem aici, în apartamentul nostru vechi din Drumul Taberei, cu pereții plini de poze din copilăria lui.

— Mamă, am fost ocupat. Știi cum e la muncă… Și acasă… Ioana are nevoie de mine.

— Și eu? Eu nu mai contez?

Nu voiam să fiu dramatică, dar simțeam că mă sufoc. Toată viața mea fusese Rareș. După ce tatăl lui ne-a părăsit când avea doar șapte ani, am muncit pe brânci ca să nu-i lipsească nimic. Am renunțat la visele mele — la pictură, la serile cu prietenele, la orice nu era despre el. Acum, când îl vedeam cum se îndepărtează, mă simțeam ca o haină veche uitată într-un dulap.

— Mariana, lasă-l în pace! — mi-a spus sora mea, Lidia, într-o seară când am sunat-o plângând. — E normal să-și facă viața lui. Tu trebuie să-ți găsești altceva de făcut.

Dar ce? Cine eram eu fără Rareș? Încercam să mă apropii de Ioana, soția lui. O invitam la cafea, îi duceam prăjituri făcute de mine, îi dădeam sfaturi despre orice — de la cum să spele rufele la ce să gătească. La început zâmbea politicos, dar apoi am simțit că mă evită. Rareș mă vizita tot mai rar și discuțiile noastre erau scurte și reci.

Într-o duminică, m-am dus neanunțată la ei. Am bătut la ușă cu o pungă plină de sarmale și cozonac. Ioana mi-a deschis și m-a privit surprinsă.

— Bună ziua, Mariana… Rareș nu e acasă acum.

— Nu-i nimic, pot să te ajut cu ceva? Poate ai nevoie de ajutor la curățenie sau la gătit…

A ezitat o clipă.

— Mulțumesc, dar ne descurcăm. Poate data viitoare…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am plecat pe jos spre casă, cu ochii în lacrimi. Pe drum, m-am întrebat: unde greșisem? De ce nu mă mai voiau aproape?

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am uitat ore întregi la tavanul alb și am retrăit fiecare moment din copilăria lui Rareș: prima lui zi de școală, serbările la care eram mereu prima în sală, serile când îi citeam povești până adormea. Am plâns în pernă ca o copilă.

A doua zi m-a sunat Rareș.

— Mamă… trebuie să vorbim.

Vocea lui era serioasă. Am simțit un nod în gât.

— Ioana se simte presată. Și eu… am nevoie de spațiu. Nu vreau să te rănesc, dar trebuie să înțelegi că am propria mea familie acum.

M-am simțit trădată și abandonată. Cum putea să-mi spună asta? Eu care renunțasem la tot pentru el! Am izbucnit:

— Deci asta sunt pentru tine? O povară?

— Nu e vorba despre asta… Dar trebuie să ne lași să ne trăim viața.

Am închis telefonul și am plâns ore întregi. Zilele următoare au trecut greu. Nu mai aveam chef de nimic. Prietenele mă invitau la plimbare sau la teatru, dar refuzam mereu. Mă simțeam singură și inutilă.

Într-o seară, Lidia a venit la mine cu o sticlă de vin.

— Mariana, nu poți continua așa! Trebuie să faci ceva pentru tine. Înscrie-te la cursul ăla de pictură despre care tot vorbeai! Sau vino cu mine la dansuri!

Am râs amar.

— La ce bun? Sunt prea bătrână pentru asta…

— Nu ești! Ai uitat cine erai înainte să fii doar mama lui Rareș?

Cuvintele ei m-au urmărit toată noaptea. Cine eram eu înainte? Mi-am amintit de tinerețea mea — de serile când pictam până târziu, de excursiile cu prietenele prin țară, de râsetele fără griji. Unde dispăruse fata aceea?

A doua zi am căutat pe internet cursuri de pictură pentru adulți. M-am înscris cu inima strânsă și am mers la prima ședință tremurând de emoție. Acolo am cunoscut-o pe Ana, o femeie de vârsta mea care trecuse printr-un divorț dureros. Am povestit ore întregi despre copii, despre singurătate și despre curajul de a o lua de la capăt.

Încet-încet, viața mea a început să capete culoare din nou. Am început să pictez acasă, să ies cu Lidia la dansuri populare și chiar să merg la teatru cu Ana și alte colege de la curs. Rareș mă suna din când în când și discuțiile noastre erau mai calde — nu mai simțeam nevoia să-l controlez sau să-i spun ce să facă.

Într-o zi m-a sunat Ioana:

— Mariana, vrei să vii duminică la noi? Facem o masă mare cu toată familia.

Am acceptat cu bucurie și am dus un tablou pictat de mine cadou pentru ei. Când l-au văzut, au zâmbit sincer și m-au îmbrățișat.

Acum știu că iubirea adevărată înseamnă să-i lași pe cei dragi să zboare — chiar dacă doare uneori. Am învățat că pot fi fericită și fără să trăiesc doar prin Rareș.

Oare câte mame din România trec prin aceeași durere tăcută? Câte dintre noi uităm cine suntem atunci când copiii noștri cresc? Voi ce ați face în locul meu?