Cum am găsit puterea să-mi salvez nepoata: Povestea unei rugăciuni disperate

— Nu mai pot, bunico! Nu mai pot! — vocea Marei răsuna în liniștea casei, spartă doar de vântul care bătea cu putere în geamurile vechi. Era trecut de miezul nopții, iar eu stăteam pe marginea patului, cu telefonul strâns în mână, simțind cum inima mi se frânge la fiecare suspin al ei.

Mara, nepoata mea de 16 ani, era mereu sufletul petrecerii la mesele de familie. Dar în ultimele luni, ceva se schimbase. O vedeam tot mai retrasă, cu ochii roșii și obrajii scobiți. Fiica mea, Irina, încerca să mă liniștească: „E doar adolescența, mamă. Toți trec prin asta.” Dar eu știam că nu e doar atât. În seara aceea, când Mara m-a sunat plângând, am simțit că trebuie să fac ceva.

— Spune-mi ce s-a întâmplat, puiule! Sunt aici, nu ești singură!

— Nu mai vreau să merg la școală… Nu mai vreau nimic! Toți râd de mine… Nimeni nu mă înțelege… — vocea ei era spartă de hohote de plâns.

Am simțit un nod în gât. Mi-am amintit de propriile mele lupte din tinerețe, de nopțile în care mă rugam să găsesc o cale. Am închis ochii și am început să mă rog în gând: „Doamne, dă-mi putere să o ajut!”

A doua zi dimineață am mers la Irina. Era obosită și iritată.

— Mamă, nu exagerezi? Mara are nevoie de spațiu, nu de drame!

— Irina, fata ta suferă! Nu vezi? Are nevoie de noi, nu de indiferență!

Discuția s-a transformat rapid într-o ceartă. Irina era convinsă că Mara exagerează și că trebuie să fie mai tare. Eu vedeam altceva: o copilă pierdută între așteptările adulților și răutatea colegilor.

În acea zi am decis să merg la Mara la școală. Am așteptat-o la poartă. Când m-a văzut, ochii i s-au umplut de lacrimi.

— Bunico, nu trebuia să vii…

— Ba da, trebuia! Hai să mergem undeva unde putem vorbi.

Am dus-o la biserica din cartier. Era liniște acolo, doar lumina slabă a lumânărilor și mirosul de tămâie. Ne-am așezat pe o bancă.

— Mara, știi că poți să-mi spui orice. Nu te judec.

A început să-mi povestească despre glumele răutăcioase ale colegilor, despre presiunea notelor și despre sentimentul că nu e destul de bună pentru nimeni. Am plâns împreună. Apoi am îngenuncheat și am început să ne rugăm.

— Doamne, ajut-o pe Mara să găsească puterea să treacă peste asta. Dă-i speranță și liniște în suflet.

Nu știu dacă Dumnezeu ne-a ascultat atunci sau dacă pur și simplu faptul că eram împreună a făcut diferența. Dar Mara a început să vorbească mai deschis cu mine. Am mers împreună la un psiholog din oraș — doamna Popescu, o femeie blândă care a știut cum să o asculte fără să o judece.

Irina a fost greu de convins la început. „Ce-o să zică lumea? Să mergem la psiholog? Noi nu suntem nebuni!” Dar când a văzut că Mara începe să zâmbească din nou, a lăsat garda jos.

Au urmat luni grele. Au fost zile când Mara nu voia să se ridice din pat și zile când îmi trimitea mesaje cu inimioare și mulțumiri. În fiecare seară mă rugam pentru ea. Uneori mă simțeam neputincioasă — ce poate face o bunică împotriva lumii întregi?

Într-o zi, Mara mi-a spus:

— Bunico, știi ce m-a ajutat cel mai mult? Când ai stat lângă mine și te-ai rugat cu mine. Atunci am simțit că nu sunt singură.

Am plâns din nou, dar de data asta erau lacrimi de ușurare.

Astăzi, Mara e mai bine. Nu e vindecată complet — rănile sufletului nu dispar peste noapte — dar are curajul să ceară ajutor când are nevoie. Irina a învățat să asculte fără să judece. Iar eu am învățat că uneori credința și dragostea sunt cele mai puternice arme pe care le avem.

Mă întreb adesea: câți copii ca Mara suferă în tăcere pentru că adulții nu vor sau nu pot să-i asculte? Oare câți dintre noi uităm cât de important e să fim acolo unii pentru alții?

Poate că povestea noastră va ajuta pe cineva să vadă dincolo de aparențe și să întindă o mână atunci când e nevoie.