Niciodată destul: Povestea fiului invizibil

— De ce nu poți fi și tu ca Vlad? Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care clocotea pe aragaz. Aveam paisprezece ani și tocmai venisem acasă cu un opt la matematică. Vlad, fratele meu mai mare, luase zece. Din nou. Am strâns din dinți și am privit podeaua, încercând să-mi ascund lacrimile. Tata nici măcar nu s-a uitat la mine, doar a dat din cap dezamăgit și a ieșit pe balcon să fumeze.

Așa a început totul. Sau poate că așa a continuat, pentru că nu-mi amintesc o zi în care să nu fi fost comparat cu Vlad. El era băiatul perfect: olimpic la fizică, mereu politicos, mereu cu zâmbetul pe buze când veneau musafiri. Eu eram „celălalt”. Cel care nu se ridica niciodată la nivelul așteptărilor. Cel care nu primea niciodată laude, doar mustrări sau, mai rău, tăcere.

Într-o seară de iarnă, când eram în clasa a zecea, am auzit-o pe mama vorbind la telefon cu mătușa Mioara. „Radu e bun, dar Vlad… Vlad e mândria noastră.” Am simțit cum ceva se rupe în mine. Am ieșit afară, în frig, fără geacă, doar ca să scap de pereții aceia care mă striveau.

Anii au trecut și am încercat să mă fac remarcat. Am început să scriu poezii, să cânt la chitară, să particip la concursuri de teatru. Dar orice reușită era umbrită de succesele lui Vlad. Când am luat premiul al doilea la un festival de teatru, mama mi-a spus: „Bravo, dar Vlad a luat locul întâi la olimpiadă.”

La liceu, am cunoscut-o pe Irina. Era singura care părea să mă vadă cu adevărat. Îmi asculta poeziile și râdea la glumele mele stângace. Într-o zi, i-am spus: „Uneori simt că nu exist decât atunci când greșesc.” M-a privit lung și mi-a luat mâna: „Radu, tu exiști și ești minunat chiar dacă nu vezi asta încă.”

Dar nici dragostea Irinei nu a reușit să umple golul din mine. Când am dus-o acasă să o cunoască părinții mei, mama a întrebat-o dacă îi place matematica. Irina a zâmbit și a spus că preferă literatura. Mama a dat din umeri: „Păcat… Vlad are o prietenă care studiază medicina.”

În noaptea aceea, Irina m-a întrebat dacă vreau să plecăm împreună din oraș după bacalaureat. Am ezitat. Îmi era frică să rup legătura cu familia mea, chiar dacă legătura aceea mă sufoca.

Am rămas. Irina a plecat la București la facultate. Eu am rămas acasă, la Ploiești, și am intrat la Litere, deși tata mi-a spus că „nu faci nimic cu o diplomă din asta”. Vlad era deja student la Politehnică și părinții mei mergeau des la București să-l viziteze. Pe mine mă sunau doar să mă întrebe dacă am plătit întreținerea.

Într-o zi, după un examen ratat, am intrat într-o cafenea și l-am văzut pe tata cu Vlad la o masă. Râdeau amândoi. M-am apropiat timid și tata m-a privit scurt: „Ce faci aici? Nu ai cursuri?” Am simțit cum mi se strânge stomacul. Vlad mi-a făcut loc lângă el și mi-a spus: „Hai, stai cu noi.” Dar tata deja își pierduse interesul.

După facultate, am găsit un job prost plătit la o editură mică. Mama mi-a spus că ar trebui să-l rog pe Vlad să-mi găsească ceva mai bun prin prietenii lui. Am refuzat. Pentru prima dată în viață am vrut să fac ceva singur.

Într-o seară târzie, după ce am terminat de corectat niște manuscrise, m-am uitat în oglindă și m-am întrebat cine sunt eu fără comparația cu Vlad. Cine sunt eu dacă nu mai încerc să-i mulțumesc pe ai mei?

Anii au trecut și Vlad s-a căsătorit. Nunta lui a fost mare, cu sute de invitați. La masa familiei, mama mi-a spus: „Poate te însori și tu într-o zi.” Am zâmbit amar și am privit cum toți îl felicitau pe fratele meu.

Într-o duminică ploioasă, l-am vizitat pe tata la spital. Era bolnav de ceva vreme și părea mai obosit ca niciodată. M-a privit lung și mi-a spus: „Radu… poate n-am știut să-ți arăt cât țin la tine.” Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi. Dar era prea târziu pentru scuze.

Acum locuiesc singur într-o garsonieră mică din București. Scriu povești pentru copii și uneori primesc scrisori de la cititori care-mi spun că le-am schimbat viața. Dar când sting lumina seara, încă aud vocea mamei: „De ce nu poți fi ca Vlad?”

Mă întreb uneori: oare pot învăța vreodată să mă iubesc pe mine însumi? Oare e posibil să te vindeci de lipsa iubirii necondiționate? Sau rămânem mereu copiii invizibili ai părinților noștri?