Copiii noștri ne cer testamentul: O poveste despre familie, neîncredere și regăsire

— Mama, tata, trebuie să vorbim serios. Nu mai putem amâna. Vrem să știm ce se va întâmpla cu tot ce aveți, dacă… dacă nu veți mai fi.

Vocea Ioanei tremura, dar privirea ei era hotărâtă. Stătea la masa din bucătărie, cu fratele ei, Vlad, lângă ea. Eu și soțul meu, Doru, ne uitam unul la altul, fără să știm ce să spunem. Era o seară obișnuită de joi, dar cuvintele copiilor noștri au tăiat aerul ca o lamă rece.

— Ce vrei să spui? am întrebat eu, încercând să-mi ascund furia și dezamăgirea.

— Vrem să faceți un testament. Să știm clar ce și cui rămâne. Să nu ajungem să ne certăm sau să ne urâm după ce nu mai sunteți aici, a spus Vlad, evitându-mi privirea.

Am simțit cum mi se strânge inima. Am crescut acești copii cu dragoste, am muncit din greu pentru fiecare lucru pe care îl avem. Și acum, la 58 de ani, mă trezesc pusă la zid de propriii mei copii, ca și cum aș fi o străină care trebuie să le lase averea.

— Voi chiar credeți că o să vă certați pe casă și pe bani? am întrebat eu, cu vocea spartă.

— Nu e vorba doar de bani, mamă. E vorba de claritate. Toți prietenii noștri au trecut prin scandaluri după ce le-au murit părinții. Nu vrem să ajungem acolo, a zis Ioana.

Doru a tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Poate că au dreptate. Poate că ar trebui să facem ceva…

M-am ridicat brusc de la masă. Am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am privit orașul luminat. M-am gândit la copilăria lor: la serile când le citeam povești, la zilele când îi duceam în parc, la sacrificiile făcute pentru ca ei să aibă tot ce le trebuie. Și acum? Acum totul se reduce la un act notarial?

În zilele următoare, discuția nu mi-a dat pace. Doru încerca să mă liniștească:

— Nu e vina lor. Așa sunt vremurile. Toată lumea vrea siguranță, nimeni nu mai are încredere în nimeni.

Dar eu nu puteam accepta asta. Am început să mă întreb unde am greșit ca mamă. Oare i-am crescut prea pragmatici? Oare i-am făcut să creadă că banii sunt mai importanți decât dragostea?

Am vorbit cu sora mea, Mariana:

— Tu ai făcut testament?

— Nu încă, dar m-am gândit. Copiii mei nu mi-au cerut-o direct, dar știu că se gândesc la asta. E o altă generație, soră. Ei nu mai cred în promisiuni sau în cuvântul dat la masă.

M-a durut să aud asta. Dar m-a făcut să mă gândesc mai profund la relația cu copiii mei. Poate că nu le-am arătat destul cât de mult îi iubesc. Poate că am vorbit prea puțin despre sentimente și prea mult despre datorii și responsabilități.

Într-o seară, am decis să vorbesc deschis cu Ioana.

— De ce ai nevoie de un testament? Chiar crezi că tu și Vlad v-ați certa?

A oftat adânc.

— Mamă, nu vreau să cred asta. Dar am văzut prea multe familii distruse după moartea părinților. Oamenii se schimbă când vine vorba de moștenire. Vreau doar să știu că tu și tata ați decis ce e corect pentru fiecare dintre noi.

Am simțit lacrimile cum îmi curg pe obraji.

— Dar tu știi cât de mult vă iubim? Că tot ce avem e pentru voi?

— Știu, mamă. Dar nu vreau ca dragostea noastră să fie umbrită de neînțelegeri materiale.

Am îmbrățișat-o strâns și am simțit pentru prima dată că nu e vorba doar despre bani. E vorba despre frică: frica de a pierde familia, frica de a pierde legătura dintre noi.

Am început să citesc despre testamente și moșteniri în România. Am descoperit povești cutremurătoare: frați care nu-și mai vorbesc de ani de zile, procese interminabile pentru apartamente mizere, părinți care mor cu inima frântă că și-au dezbinat copiii fără voie.

Într-o duminică dimineața, am adunat familia la masă.

— Am decis să facem testamentul, am spus eu cu voce tremurată. Dar vreau ceva în schimb: vreau ca voi doi să promiteți că indiferent ce scrie acolo, veți rămâne frați și vă veți ajuta unul pe altul.

Vlad a zâmbit trist:

— Promitem, mamă. Dar promite-ne și tu că nu vei lăsa actele astea să ne despartă.

Am semnat actele câteva zile mai târziu la notarul nostru din cartierul Titan. A fost un moment ciudat: rece, birocratic, dar în același timp eliberator. Am simțit că am pus o piatră de hotar între trecut și viitor.

După aceea, relația noastră s-a schimbat subtil. Copiii au început să vină mai des pe la noi, să ne întrebe cum ne simțim, să ne povestească despre viețile lor. Parcă s-au liniștit știind că totul e clarificat.

Dar eu încă mă întreb: oare chiar trebuie ca dragostea dintre părinți și copii să fie garantată prin acte? Oare nu putem avea încredere unii în alții fără hârtii și semnături?

Poate voi aveți răspunsuri mai bune decât mine… Ce ați face dacă propriii voștri copii v-ar cere testamentul? E o dovadă de grijă sau de neîncredere?