De ce nu mai pot avea încredere în părinții mei: Povestea unei case, a unei familii și a unei mândrii rănite

— Nu pot să cred că îmi spui asta, mamă! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei noastre mici din Pitești. Era o seară de aprilie, iar ploaia bătea nervos în geamuri. Mama stătea cu mâinile încrucișate, iar tata privea în podea, evitându-mi privirea. Vlad, iubitul meu, era lângă mine, cu palmele transpirate și ochii mari de emoție.

— Irina, nu e momentul potrivit, a spus mama, apăsat, ca și cum fiecare cuvânt ar fi fost o povară. Nu avem bani să vă ajutăm cu avansul pentru casă. Și oricum, nu cred că ești pregătită pentru așa ceva.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. De luni întregi visam la casa noastră — nu era nimic extravagant, doar un apartament micuț la marginea orașului. Vlad lucra la o firmă de IT, eu eram educatoare la o grădiniță. Strânseserăm fiecare leu, renunțasem la vacanțe, la ieșiri cu prietenii, la orice mic răsfăț. Dar fără ajutorul părinților mei, avansul era imposibil.

— Dar tu ai spus mereu că familia trebuie să se ajute! am strigat, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii. Când a avut nevoie Radu de bani pentru mașină, l-ați ajutat fără să clipiți!

Radu e fratele meu mai mic. Mereu a fost favoritul lor. Când a vrut să-și cumpere o mașină second-hand, tata a scos banii dintr-un sertar și i-a dat fără să întrebe nimic. Pentru mine însă, totul era mereu prea mult sau prea devreme.

— Situația era alta atunci, a murmurat tata. Acum e greu…

Am ieșit din casă trântind ușa. Vlad m-a urmat fără să spună nimic. Am mers pe jos prin ploaie până la garsoniera noastră mică și rece. Am plâns toată noaptea, iar Vlad m-a ținut în brațe fără să spună nimic.

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la mama: „Nu fi supărată pe noi. O să înțelegi când vei fi și tu părinte.” Am simțit că mă sufoc. Cum să înțeleg? De ce pentru Radu s-a putut și pentru mine nu?

Zilele au trecut greu. La grădiniță copiii mă întrebau de ce sunt tristă. Colegele mă priveau cu milă. Vlad încerca să mă înveselească, dar între noi se adunase o tăcere grea. Într-o seară, după ce am terminat de spălat vasele, Vlad a spus încet:

— Irina, poate ar trebui să încercăm singuri. Să nu mai așteptăm nimic de la ei.

— Dar sunt părinții mei! am răspuns eu, aproape șoptit. Cum să nu mai sper?

— Poate tocmai asta e problema… că speri mereu la ceva ce nu vine niciodată.

Cuvintele lui m-au durut mai tare decât refuzul părinților mei. M-am gândit la toate momentele din copilărie când am încercat să le câștig atenția: când am luat premiul întâi la școală și mama mi-a spus doar „Bravo”, fără să mă îmbrățișeze; când am cântat la serbare și tata nici măcar n-a venit; când am intrat la facultate și au spus că oricum era normal să reușesc.

În weekend am mers la părinți să vorbim din nou. Mama făcea sarmale în bucătărie, iar tata citea ziarul la masă.

— Mamă, te rog… Nu vreau decât să mă ajuți puțin. Promit că vă dau banii înapoi.

Mama s-a uitat la mine cu ochii umezi:

— Irina, nu e vorba doar de bani. E vorba că nu cred că Vlad e potrivit pentru tine. Nu vreau să te grăbești și să regreți.

Am simțit cum mi se taie respirația.

— Deci nu e vorba de bani! E vorba că nu-l accepți pe Vlad!

Tata a ridicat privirea:

— E băiat bun, dar nu are stabilitate. Azi lucrează aici, mâine poate pleacă în străinătate… Tu meriți mai mult.

Am izbucnit:

— Mereu ați decis voi ce merit! Poate vreau doar să fiu fericită!

Am plecat din nou plângând. De data asta nu m-am mai întors mult timp acasă. Am început să evit telefoanele lor, mesajele scurte și reci ale mamei: „Sper că ești bine.”

Într-o zi am primit vestea că Radu se mutase cu iubita lui într-un apartament nou — cumpărat cu ajutorul părinților mei. M-am simțit trădată și invizibilă.

Vlad m-a întrebat dacă vreau să ne mutăm împreună într-un oraș mai mare — poate București sau Cluj — unde am putea începe de la zero.

— Nu știu dacă pot lăsa totul în urmă… am spus eu.

— Dar ce ai aici? O familie care nu te vede? O casă care nu e a ta?

Am început să strângem bani singuri, fiecare leu pus deoparte era o mică victorie împotriva nedreptății pe care o simțeam. Într-o zi am primit un telefon de la mama:

— Irina, știu că ești supărată pe noi… Dar tot familia ta suntem.

— Sunteți? am întrebat eu amar. Sau doar familia lui Radu?

A tăcut mult timp la telefon.

— Poate ai dreptate… Poate n-am știut cum să fim părinți pentru tine.

Am închis telefonul plângând. Nu voiam scuze — voiam doar să fiu văzută, acceptată și iubită pentru cine sunt eu, nu pentru cine ar fi vrut ei să fiu.

Astăzi încă locuim într-o garsonieră mică, dar fiecare zi alături de Vlad e o dovadă că putem construi ceva împreună chiar și fără sprijinul familiei mele. Poate într-o zi voi reuși să-i iert… sau poate nu.

Mă întreb adesea: oare cât de mult contează sângele când sufletul tânjește după acceptare? Voi v-ați simțit vreodată străini în propria familie?