Între două case: Când soacra hotărăște pentru noi

— Nu înțelegi, Petru! Nu vreau să trăiesc toată viața în umbra mamei tale! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă sprijineam de chiuveta din bucătăria noastră mică, din apartamentul de la etajul patru. Petru s-a uitat la mine cu ochii lui cenușii, obosiți, evitând să răspundă. În camera cealaltă, telefonul vibra insistent — era iar mama lui.

De când ne-am căsătorit, simt că nu mai am loc în propria mea viață. Totul se învârte în jurul dorințelor soacrei mele, doamna Viorica. O femeie puternică, obișnuită să comande și să fie ascultată. Când a aflat că bunicii mei au lăsat o casă bătrânească la marginea satului, a râs scurt: „Ce să faci tu acolo? Să-ți bați capul cu mucegai și șoareci? Mai bine băgați banii în casa noastră, că e aproape de oraș și are toate utilitățile!”

Dar eu nu pot renunța la visul meu. Am crescut alergând desculță prin curtea aceea, am adormit pe prispa casei ascultând poveștile bunicului Ilie. Când am rămas orfană la 16 ani, bunicii m-au crescut ca pe fata lor. Casa aceea e tot ce mi-a rămas din copilărie.

Petru nu știe ce să facă. Îl văd cum se frământă între mine și mama lui. — Janka, știi că mama are dreptate într-un fel… Casa lor e mai aproape de oraș, avem deja apă trasă, gaz…

— Și sufletul meu unde e? îl întrerup. Unde e locul meu?

În fiecare duminică mergem la masa de prânz la soacră-mea. Miroase mereu a sarmale și a parfum scump. Într-o zi, când discuția despre case a revenit, Viorica a spus pe un ton tăios:

— Janka, tu nu vezi că visele astea te țin pe loc? Petru are nevoie de stabilitate, nu de fantezii cu case dărăpănate!

Am simțit cum mi se strânge inima. Am lăsat furculița jos și am privit-o direct în ochi:

— Poate că pentru dumneavoastră e doar o casă dărăpănată, dar pentru mine e acasă.

Petru s-a fâstâcit, încercând să schimbe subiectul. Dar discuția a rămas între noi ca un nor greu.

Seara, acasă, am izbucnit în plâns. — Nu mai pot, Petru! Simt că nu contez…

El m-a luat în brațe, dar era absent. — Janka, nu vreau să ne certăm… Dar mama a investit toată viața în casa aia. Se bazează pe noi…

— Și eu pe cine mă bazez? am șoptit.

Au trecut luni de zile cu discuții aprinse și tăceri apăsătoare. Am început să mă simt străină chiar și în propriul apartament. Prietena mea cea mai bună, Mirela, m-a întrebat într-o zi:

— De ce nu mergi singură la casa bunicilor? Măcar vezi ce e de făcut.

A doua zi am luat trenul spre sat. Când am ajuns acolo, am găsit casa acoperită de iederă și cu obloanele scorojite. Am intrat și m-a izbit mirosul de vechi și praf. Dar am simțit o liniște pe care nu o mai trăisem de mult.

Am stat pe prispa casei până la apus și am plâns ca un copil. Mi-am promis că nu voi renunța.

Când m-am întors acasă, Petru m-a privit mirat:

— Chiar vrei să te chinui cu casa aia?

— Nu e chin dacă fac ceva pentru sufletul meu.

În următoarele săptămâni am început să caut informații despre renovări, credite, proiecte europene. Am vorbit cu un arhitect din sat, domnul Dobre, care mi-a spus:

— Dacă vrei cu adevărat, găsim soluții. Dar trebuie să fii pregătită pentru sacrificii.

Am început să pun bani deoparte din salariul meu de educatoare. Petru devenea tot mai distant. Seara stătea cu orele la telefon cu mama lui.

Într-o zi l-am auzit spunând: — Nu știu ce-i cu Janka… Parcă nu mai suntem pe aceeași lungime de undă.

M-am simțit trădată. În loc să mă susțină, Petru se plângea mamei lui despre mine.

Într-o seară am avut o ceartă cumplită:

— Dacă vrei să trăiești toată viața sub fusta mamei tale, fă-o! Dar eu nu pot renunța la visul meu!

Petru a plecat trântind ușa. A dormit la mama lui două nopți.

În acele zile am simțit că mă prăbușesc. Dar Mirela mi-a spus:

— Janka, dacă nu lupți pentru tine acum, n-o vei face niciodată.

Când Petru s-a întors acasă, l-am privit hotărâtă:

— Eu voi începe renovarea casei bunicilor. Dacă vrei să fii lângă mine, bine. Dacă nu… fiecare merge pe drumul lui.

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Nu pot să-mi las mama singură… Dar nici pe tine nu vreau să te pierd.

— Atunci alege!

A fost cea mai grea noapte din viața mea. Dimineața m-a găsit plângând pe podeaua bucătăriei.

După câteva zile de tăcere apăsătoare, Petru a venit la mine cu ochii roșii:

— Hai să încercăm… Poate reușim să împărțim timpul între cele două case. Dar vreau să fii fericită.

Nu știu dacă va funcționa. Nu știu dacă voi putea vreodată să-l fac pe Petru să iasă de sub influența mamei lui sau dacă voi reuși să-mi văd visul împlinit fără să-mi pierd familia.

Dar știu că nu mai pot trăi doar după dorințele altora.

Oare câte femei din România au trecut prin asta? Câte dintre noi avem curajul să ne urmăm visurile chiar dacă familia ne trage înapoi?