„Am avut grijă de soacra mea bolnavă. Povestea care a zguduit familia noastră și m-a schimbat pentru totdeauna”

— Nu vreau să mă speli tu! Lasă-mă în pace, Irina!
Vocea Elenei răsuna în toată casa, spartă de furie și neputință. Mâinile îi tremurau pe marginea patului, iar ochii ei, altădată tăioși ca briciul, erau acum plini de lacrimi și rușine. M-am oprit, cu prosopul ud în mână, și am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima oară când refuza ajutorul, dar astăzi, după o noapte albă în care îi schimbasem lenjeria de trei ori și îi dădusem calmantele la fiecare oră, simțeam că nu mai pot.

— Elena, te rog… Nu e nimic rușinos. Ești mama lui Vlad și… și ești parte din familia mea. Nu pot să te las așa.

A oftat adânc, apoi a întors capul spre perete. Am știut că nu va mai spune nimic. Am continuat să o spăl cu mișcări blânde, încercând să ignor nodul din gât și lacrimile care îmi ardeau ochii. În mintea mea se derulau scenele din urmă cu ani, când Elena era stăpâna casei, iar eu eram doar „fata aia de la oraș” care nu știa să gătească sarmale și nu era destul de bună pentru fiul ei.

Totul a început cu un diagnostic sec: cancer pancreatic. Vlad a primit vestea la telefon, într-o seară ploioasă de octombrie. A închis telefonul și m-a privit pierdut:

— Mama… are cancer. Nu știu ce să facem.

Am știut atunci că viața noastră se va schimba pentru totdeauna. Vlad era singur la părinți, iar eu… eu eram singura care putea să stea acasă cu Elena. El lucra la service-ul auto din oraș, iar eu aveam un job part-time la bibliotecă, pe care l-am lăsat fără regrete. Dar nu știam ce mă așteaptă.

Primele luni au fost un carusel de medici, tratamente și speranțe deșarte. Elena era încă puternică, încăpățânată și plină de replici acide:

— Nu-mi trebuie milă! Dacă tot trebuie să mor, măcar să mor cu demnitate!

Dar boala a avansat repede. Într-o zi, după o ședință de chimioterapie, a leșinat în baie. Am ridicat-o cu greu și am sunat la salvare. Atunci am văzut-o pentru prima dată vulnerabilă. A început să plângă ca un copil:

— Irina… nu vreau să mor aici… Nu vreau să fiu o povară…

Am strâns-o în brațe și i-am promis că nu va fi niciodată singură.

Dar promisiunile sunt ușor de făcut când nu știi cât de greu e drumul. Zilele au devenit tot mai lungi, noptile tot mai scurte. Vlad venea acasă târziu, obosit și iritat. Îl simțeam cum se îndepărtează de mine cu fiecare zi:

— Nu mai pot, Irina! Parcă nu mai avem viață… Totul e despre mama…

Îl înțelegeam, dar mă durea. Mă simțeam prinsă între două lumi: una în care eram soție și mamă (avem o fetiță de 7 ani, Mara), alta în care eram infirmiera soacrei mele.

Într-o seară, Mara a venit la mine cu ochii mari:

— Mami, tu mă mai iubești? Sau o iubești doar pe bunica?

Atunci am simțit că mă prăbușesc. Am luat-o în brațe și am plâns împreună pe covorul din sufragerie.

Familia lui Vlad nu ne-a ajutat deloc. Sora Elenei, tanti Florica, venea doar să critice:

— Nu-i dai destule supe! De ce nu-i faci ceaiuri din plante? Pe vremea mea nu se murea așa repede!

Uneori mă întrebam dacă nu cumva greșesc eu cu ceva. Dar medicii erau clari: boala era prea avansată.

Într-o zi, Elena m-a chemat la ea:

— Irina… vreau să-ți spun ceva.

M-am așezat pe marginea patului. Mâinile ei erau reci ca gheața.

— N-am fost niciodată blândă cu tine. Poate că am greșit mult… Dar acum văd cât valorezi. Îmi pare rău…

Am izbucnit în plâns. Toți anii de răceală și reproșuri s-au topit într-o clipă.

— Și mie îmi pare rău… N-am știut niciodată cum să te fac să mă placi…

A zâmbit slab:

— Nu trebuia să mă placi. Trebuia doar să fii aici când am avut nevoie.

A murit două săptămâni mai târziu, într-o dimineață liniștită de aprilie. Vlad era la serviciu, Mara la școală. Am rămas singură cu ea până la capăt.

După înmormântare, casa s-a umplut de tăcere și resentimente nespuse. Vlad s-a închis în el; Mara a început să facă coșmaruri; eu am rămas cu întrebările mele.

Au trecut doi ani de atunci. Azi nu mai am resentimente față de Elena. Am învățat că iubirea nu e mereu blândă sau caldă — uneori e doar prezență și răbdare.

Dar uneori mă întreb: oare sacrificiul meu a fost destul? Sau am pierdut ceva din mine pe drum? Voi ce ați fi făcut în locul meu?