Fiica mea vrea un copil la 38 de ani, dar nu are partener. Ce aș face ca mamă?

— Mamă, vreau să-ți spun ceva, dar te rog să nu mă judeci.

Vocea Ioanei tremura, iar ochii ei căprui, atât de asemănători cu ai mei, căutau cu disperare o fărâmă de înțelegere în privirea mea. Era seară, iar bucătăria noastră mirosea a ceai de tei și pâine prăjită. Am simțit cum mi se strânge inima, ca de fiecare dată când fiica mea începea o discuție serioasă.

— Spune, Ioana, orice ar fi, sunt aici pentru tine, i-am răspuns încercând să-mi ascund neliniștea.

A oftat adânc și a rostit cuvintele care aveau să ne schimbe viețile: — Vreau să fac un copil. Singură. Nu mai pot aștepta să apară „bărbatul potrivit”. Timpul trece și simt că rămân fără șanse.

Am rămas fără glas. Parcă tot aerul din cameră dispăruse. Mi-am amintit de toate serile în care Ioana venea acasă plângând după încă o relație eșuată, de toate momentele în care îi spuneam că „va veni și timpul tău”. Dar timpul trecuse. Avea 38 de ani și, în ochii ei, vedeam frica aceea pe care doar o femeie care își dorește un copil o poate înțelege.

— Ioana, dar… cum? Cum vrei să faci asta? am întrebat încet, cu vocea stinsă.

— M-am documentat. Există fertilizare in vitro cu donator anonim. Sau pot adopta. Dar vreau să fie al meu, să-l port eu în pântece. Nu mai pot trăi cu regretul că nu am încercat.

Am simțit un val de revoltă și neputință. În mintea mea se ciocneau gânduri vechi: „Ce va zice lumea?”, „Cum va crește un copil fără tată?”, „Ești sigură că poți duce totul singură?” Dar am văzut lacrima din colțul ochiului ei și mi-am dat seama că nu era momentul pentru judecăți.

— Știi că nu va fi ușor, nu? Lumea încă vorbește urât despre femeile singure cu copii. Și tu ai un serviciu solicitant… Cum te vei descurca?

Ioana a zâmbit amar:

— Lumea vorbește oricum, mamă. Dacă nu am copil, sunt „femeia aia ciudată care a ratat trenul”. Dacă fac copil singură, sunt „iresponsabilă”. Dar eu nu mai pot trăi pentru gura lumii.

M-a durut adevărul din cuvintele ei. Mi-am amintit cum am crescut-o singură după ce tatăl ei ne-a părăsit când avea doar cinci ani. Știam cât de greu e să fii mamă singură în România. Știam privirile vecinelor, șoaptele la colțul blocului, judecățile tăioase ale rudelor.

— Ioana, eu te voi ajuta cât pot. Dar trebuie să fii sigură că asta vrei. Un copil nu e doar bucurie… E și nopți nedormite, griji, sacrificii.

— Știu, mamă. Dar mă uit la prietenele mele: unele au copii și soți absenți sau violenți. Altele au divorțat și tot singure îi cresc. Eu măcar aleg conștient să fiu doar eu cu el sau ea.

Am tăcut. În mintea mea se derulau imagini cu Ioana copil, cu râsul ei cristalin, cu serile în care îi citeam povești la culcare. Mi-am dorit mereu să fie fericită, dar nu așa mi-am imaginat viitorul ei.

— Ai vorbit cu cineva despre asta? Cu un psiholog?

— Da, merg la terapie de doi ani. M-a ajutat să accept că viața nu e ca în filmele americane. Am nevoie doar să știu că mă susții.

Am simțit cum mi se rupe sufletul între dorința de a o proteja și nevoia ei de libertate. Am privit-o lung și am spus:

— Te iubesc orice ai decide. Dar promite-mi că nu vei face nimic pripit.

A venit la mine și m-a îmbrățișat strâns:

— Promit, mamă. Dar simt că dacă nu încerc acum, o să regret toată viața.

În zilele următoare am început să observ altfel lumea din jur: la piață, la coadă la farmacie, pe Facebook – peste tot vedeam femei singure cu copii mici sau adolescenți rebeli. Unele păreau fericite, altele copleșite. M-am întrebat dacă nu cumva generația mea a greșit ținându-se cu dinții de prejudecăți și sacrificând fericirea copiilor noștri pentru „ce zice lumea”.

Seara următoare am găsit-o pe Ioana stând pe balcon, privind spre luminile orașului.

— Mamă… crezi că e greșit ce vreau?

Am oftat adânc:

— Nu știu dacă e greșit sau corect. Știu doar că e viața ta și trebuie să lupți pentru ce-ți dorești. Eu voi fi lângă tine oricum.

A zâmbit printre lacrimi:

— Mulțumesc… Asta aveam nevoie să aud.

Au trecut luni de atunci. Ioana a început procedurile pentru fertilizare in vitro. A avut zile bune și zile în care plângea pe umărul meu spunând că nu mai poate. Am fost acolo la fiecare control medical, la fiecare injecție dureroasă, la fiecare rezultat negativ sau pozitiv.

Familia noastră s-a împărțit: sora mea m-a certat că „o încurajez la prostii”, verișoarele au început să bârfească pe la colțuri. Dar eu am ales să-mi susțin fiica.

Într-o dimineață ploioasă de martie, Ioana a venit alergând spre mine cu ochii mari:

— Mamă… sunt însărcinată! A ieșit pozitiv!

Am plâns amândouă ca două copii. Pentru prima dată după mult timp am simțit că am făcut ceea ce trebuia ca mamă: am ales iubirea în locul fricii.

Acum Ioana e în luna a șaptea și deja îi citește povești bebelușului din burtică. Încă ne e teamă de viitor, dar suntem împreună.

Mă întreb adesea: oare câte mame ar avea curajul să-și susțină fiicele într-o astfel de decizie? Oare câte femei trăiesc cu regretul că au ascultat mai mult de gura lumii decât de propria inimă?