Ajută-mă! Fiica mea se așteaptă să fiu bonă non-stop pentru nepoata mea și nu știu cum să-i spun că nu mai pot

— Mamă, poți veni și azi să stai cu Mara? Te rog, am o ședință importantă la birou și nu am cu cine s-o las.

Vocea Irinei răsuna în telefon, grăbită, aproape imploratoare. Era a treia oară săptămâna asta când mă suna cu aceeași rugăminte. M-am uitat la ceas: era abia 8 dimineața, iar eu nici nu apucasem să-mi beau cafeaua. M-am uitat pe geam la grădina mea, la florile pe care nu le mai îngrijisem de luni bune. Am oftat adânc.

— Irina, știi că te ajut cu drag, dar azi chiar voiam să merg la medic. Am amânat deja de două ori controlul la cardiolog…

— Mamă, te rog! Nu durează mult, doar două-trei ore. Promit că vin repede!

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu voiam să o refuz, dar nici nu mai puteam. De când s-a născut Mara, viața mea s-a transformat într-un carusel de drumuri între casa mea și apartamentul Irinei. Pensionarea mea nu a însemnat liniște sau timp pentru mine, ci un nou „serviciu” cu normă întreagă: bunica de serviciu.

Când am ajuns la Irina acasă, Mara m-a întâmpinat cu brațele deschise și zâmbetul ei știrb. Am uitat pentru o clipă de oboseală și supărări. Am jucat „de-a v-ați ascunselea”, am citit povești și am desenat fluturi pe hârtie. Dar când Irina a venit acasă abia spre seară, cu ochii în telefon și fără să-și ceară scuze pentru întârziere, am simțit cum mă năpădește un val de furie amestecată cu tristețe.

— Mamă, știi cât de greu e la muncă… Șeful meu nu înțelege că am copil mic. Noroc că te am pe tine!

— Irina, dar eu? Eu cine mă are pe mine? am izbucnit fără să-mi dau seama.

Ea s-a uitat la mine surprinsă, ca și cum nu ar fi înțeles ce spun.

— Mamă, dar tu ești pensionară! Ce altceva ai de făcut?

M-am simțit mică, invizibilă. Am plecat acasă târziu, cu ochii în lacrimi. În acea noapte n-am putut dormi. M-am gândit la anii în care am muncit ca profesoară, la visele mele de a călători după pensionare, la prietenele mele care mă tot invitau la teatru sau la plimbări prin parc. Toate le refuzasem pentru că „trebuia” să fiu acolo pentru Irina și Mara.

A doua zi dimineață m-a sunat prietena mea cea mai bună, Viorica.

— Mariana, iar nu vii la cafea? Ce se întâmplă cu tine?

I-am povestit totul printre suspine.

— Draga mea, trebuie să-i spui Irinei ce simți! Nu ești obligată să-ți sacrifici viața. E mama ei, trebuie să se descurce!

Dar cum să-i spun? Cum să nu rănesc copilul pe care l-am crescut singură după ce tatăl ei ne-a părăsit? Cum să nu mă simt vinovată când știu cât de greu îi este?

În zilele următoare am început să observ tot mai multe semne de oboseală: uitam lucruri simple, mă enervam din nimicuri, mă durea inima tot mai des. Într-o seară, Mara mi-a adus o poză desenată: „Buni și Mara în parc”. Am plâns uitându-mă la desenul stângaci. O iubeam enorm pe Mara, dar simțeam că mă pierd pe mine.

Într-o duminică, la masa de prânz, am adunat tot curajul din lume.

— Irina, trebuie să vorbim serios. Nu mai pot continua așa. Te iubesc și o iubesc pe Mara, dar am nevoie și eu de timp pentru mine. Vreau să merg la medic, vreau să ies cu prietenele mele, vreau să mă bucur de anii ăștia care mi-au mai rămas.

Irina a tăcut mult timp. Apoi a izbucnit:

— Deci nu vrei să mă ajuți? Asta înțeleg? Când eram mică ai făcut totul pentru mine! Acum când am nevoie de tine…

— Tocmai pentru că te iubesc vreau să fiu sinceră cu tine. Dacă mă forțez peste puteri, nu voi mai putea fi nici bunică bună, nici mamă bună. Ai nevoie de ajutor? Găsim împreună o soluție: poate o bonă câteva ore pe zi sau grădiniță mai devreme…

A urmat o ceartă lungă, cu reproșuri din ambele părți. M-am simțit vinovată și egoistă. Dar în zilele următoare Irina a început să caute variante. A găsit o bonă tânără care vine două zile pe săptămână și a înscris-o pe Mara la un atelier de pictură.

Nu a fost ușor. Relația noastră a trecut prin momente reci și tăceri apăsătoare. Dar încet-încet am început să ne apropiem din nou. Am ieșit împreună la plimbare într-o sâmbătă și Irina mi-a spus:

— Mamă, îmi pare rău că te-am pus într-o situație atât de grea. Nici eu nu știam cât de mult te solicitam.

Am plâns amândouă pe o bancă în parc. Am simțit că ne regăsim ca mamă și fiică, nu doar ca „ajutor” și „beneficiar”.

Acum îmi văd nepoata cu drag și bucurie — dar doar atunci când pot și vreau eu. Am început din nou să merg la teatru cu Viorica și chiar am planificat o excursie la munte.

Mă întreb adesea: câte mame sau bunici trăiesc aceeași poveste ca mine? De ce ne e atât de greu să punem limite celor dragi? Oare sacrificiul nostru chiar ajută sau doar ne îndepărtează unii de alții?