Fiica mea poartă Versace, eu port trening de la piață. Sunt oare o mamă rea? Povestea mea despre sacrificiu, prejudecăți și dragoste necondiționată

— Iar ai îmbrăcat-o pe Sofia cu rochița aia scumpă? Nu ți-e rușine? Tu te uiți la tine cum arăți? — vocea mamei mele răsună ascuțit în bucătăria mică, în timp ce eu încerc să-i pun șosetele Sofiei, care râde și se zbate pe scaunul ei înalt.

Mă opresc, cu mâinile tremurânde. Mă uit la mine: un trening vechi, cumpărat de la piață, părul prins într-un coc dezordonat. Mă uit la Sofia: rochiță albă Versace, primită cadou de la sora mea din Italia. Nu pot să nu simt un nod în gât. Oare chiar greșesc?

De când am născut-o pe Sofia, viața mea s-a schimbat radical. Am crescut într-o familie modestă din Bacău, unde fiecare leu era numărat. Tata a murit devreme, iar mama a muncit ca femeie de serviciu la școală ca să ne țină pe mine și pe fratele meu la liceu. Am jurat că, dacă voi avea vreodată un copil, nu va simți niciodată lipsurile pe care le-am simțit eu.

Așa că atunci când am rămas însărcinată, am început să strâng bani. Am renunțat la ieșiri cu prietenele, la haine noi pentru mine, la orice mic răsfăț. Totul era pentru Sofia. Când s-a născut, am vrut să fie totul perfect: pătuț din lemn masiv, hăinuțe fine, jucării educative. Sora mea, Irina, care lucrează ca menajeră în Italia, mi-a trimis primul body Versace pentru Sofia. L-am privit cu lacrimi în ochi — era atât de frumos! L-am pus deoparte pentru botez.

Dar de atunci, fiecare haină mai scumpă pe care i-o puneam Sofiei era motiv de ceartă cu mama.

— Copilul are nevoie de dragoste, nu de haine scumpe! — îmi repeta ea mereu. — Tu te-ai uitat la tine? Arăți ca vai de tine! Cum să-ți permiți să-ți neglijezi așa propria persoană?

Nu înțelegea. Pentru mine nu conta cum arătam eu. Tot ce conta era ca Sofia să aibă parte de tot ce e mai bun. Poate că era o formă de răzbunare pe copilăria mea săracă. Poate că era doar dorința de a-i oferi tot ce nu am avut eu.

Soțul meu, Mihai, nu spunea mare lucru. Era mai tot timpul plecat cu munca — șofer pe tir — și când venea acasă era prea obosit ca să se implice în discuțiile noastre. Uneori mă privea lung când vedea cât cheltui pe hainele Sofiei.

— Nu crezi că exagerezi? — mi-a spus într-o seară, când i-am arătat o rochiță nouă găsită la reducere online. — E doar un copil. O să crească și n-o să-și amintească nimic din astea.

Dar eu nu puteam să mă opresc. Fiecare poză cu Sofia îmbrăcată frumos era ca o victorie împotriva trecutului meu. Postam pe Facebook și Instagram, iar like-urile și comentariile mă făceau să mă simt validată.

Apoi au început mesajele răutăcioase.

„Mai bine ai pune bani deoparte pentru educația ei decât să-i iei haine de firmă.”
„Ce rost are să-ți îmbraci copilul ca pe o păpușă dacă tu arăți ca o femeie de la țară?”
„Nu vezi că râde lumea de tine?”

Am început să mă simt vinovată. Seara, după ce Sofia adormea, mă uitam la pozele noastre și mă întrebam dacă nu cumva greșesc undeva. Dar când o vedeam dimineața zâmbind în pătuțul ei, uitam de toate.

Relația cu mama s-a răcit tot mai mult. Nu mai venea atât de des pe la noi și când venea, discuțiile se terminau mereu cu reproșuri.

— Tu nu mai ești fata mea! — mi-a spus într-o zi, cu ochii plini de lacrimi. — Ai uitat cine ești și de unde vii!

M-a durut mai tare decât orice altceva. Am încercat să-i explic că nu fac asta din snobism sau din dorința de a epata.

— Mamă, vreau doar ca Sofia să aibă parte de tot ce e mai bun! Nu vreau să simtă niciodată rușinea sau lipsurile pe care le-am simțit eu!

Dar ea nu voia să audă.

Într-o zi, la grădiniță, educatoarea mi-a spus:

— Doamnă Popescu, Sofia e un copil minunat, dar am observat că ceilalți copii râd uneori de ea pentru că vine mereu îmbrăcată „ca o prințesă”. Poate ar fi bine să o lăsați uneori și în haine mai simple, ca ceilalți copii.

Am plecat acasă plângând. Oare îi fac rău fără să-mi dau seama?

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. M-am uitat lung în oglindă: eu în treningul meu vechi, obosită și tristă; Sofia dormea liniștită în camera ei plină de jucării scumpe. M-am întrebat dacă nu cumva am confundat dragostea cu dorința de a compensa trecutul meu dureros.

A doua zi am îmbrăcat-o pe Sofia cu o rochiță simplă roz și am dus-o la grădiniță. Când am ajuns acasă, am găsit un mesaj vocal de la mama:

— Te iubesc orice ai face. Dar nu uita: copilul are nevoie în primul rând de tine, nu de hainele tale sau ale ei.

Am plâns mult atunci. Poate că nu există rețeta perfectă pentru a fi mamă bună. Poate că fiecare dintre noi încearcă să-și vindece propriile răni prin copiii lor.

Astăzi încă mă lupt cu prejudecățile celor din jur și cu propriile mele nesiguranțe. Încerc să găsesc echilibrul între dorința de a-i oferi Sofiei totul și nevoia ei reală de iubire și acceptare.

Oare există vreo mamă care nu se întreabă niciodată dacă face destul? Sau dacă nu cumva greșește chiar atunci când crede că face bine?