Căsuța de la marginea pădurii: O moștenire otrăvită și prețul visurilor rupte

— Nu ai înțeles, Ilinca! Nu ești de-a noastră! Căsuța asta nu ți-a aparținut niciodată cu adevărat!

Cuvintele Mariei, sora mamei mele, au căzut ca un trăsnet în bucătăria mică, cu pereții scorojiți și miros de lemn ud. Era sfârșitul lui noiembrie, iar afară ploua mărunt, ca o plângere surdă a pădurii care ne înconjura casa. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar ochii mi se umpluseră de lacrimi pe care le-am înghițit cu greu.

Nu-mi venea să cred că după atâția ani, după ce am crescut aici, după ce am reparat fiecare scândură putredă și am plantat fiecare floare din grădină, familia mamei mele se întorsese să-mi ceară casa înapoi. O moștenire pe care mi-o promisese bunica înainte să moară, cu glas stins și ochii umezi: „Ilinca, tu ai grijă de căsuța asta. E a ta acum.”

Dar promisiunile mor odată cu cei care le fac, iar cei rămași găsesc mereu motive să le uite.

Am crescut aici, la marginea pădurii din satul Cătina, într-o casă care abia se ținea pe picioare. Tata a plecat când aveam șapte ani, iar mama s-a stins de cancer când abia terminasem liceul. Am rămas singură, cu o casă dărăpănată și un câine bătrân, Azor. N-am avut bani de facultate, dar am avut două mâini harnice și o inimă încăpățânată. Am muncit la brutăria din sat, am făcut curat prin casele oamenilor și am pus fiecare leu deoparte ca să repar acoperișul, să schimb ferestrele și să aduc apă curentă.

Ani la rând am trăit cu speranța că într-o zi voi avea și eu un colț al meu pe lume. Că nu voi mai fi doar „fata săracă de la marginea pădurii”.

Dar totul s-a schimbat când Maria și fratele ei, unchiul meu Doru, au venit pe neașteptate într-o duminică ploioasă. Au intrat în curte fără să bată la poartă, cu fețele încruntate și hainele scumpe care nu se potriveau deloc cu noroiul drumului. Au privit casa cu dispreț și au început să vorbească despre acte, succesiune și drepturi legale.

— Ilinca, nu vrem să fim răi, dar casa asta e a familiei noastre. Tu ai stat aici pe gratis destui ani. Acum vrem să vindem terenul. Avem nevoie de bani, a spus Doru, fără să mă privească în ochi.

— Dar eu am investit tot ce am avut aici! Am reparat totul! Bunica mi-a promis… am încercat eu să spun, dar Maria m-a întrerupt brusc:

— Promisiunile nu țin loc de acte! Ai vreun document? Ai ceva scris?

Nu aveam nimic scris. Bunica nu lăsase niciun testament. Totul fusese doar o vorbă spusă pe patul de moarte.

În zilele care au urmat, am trăit ca într-un coșmar. Maria și Doru au început să mă preseze: telefoane zilnice, scrisori de la avocat, amenințări voalate că mă vor da afară dacă nu accept să vând casa împreună cu ei. Vecinii au început să șușotească pe la colțuri: „Ai auzit? Ilinca o să fie dată afară din casă!”

Singura mea alinare era pădurea. Seara mă duceam printre copaci și plângeam până nu mai aveam lacrimi. Azor mă urmărea tăcut, simțind parcă durerea mea.

Într-o zi, l-am întâlnit pe Vlad, băiatul cu ochi verzi de la brutărie. M-a văzut plângând și m-a întrebat:

— Ce s-a întâmplat?

I-am spus totul. A ascultat fără să mă judece și mi-a zis:

— Nu lăsa pe nimeni să-ți ia ce ai construit cu mâinile tale. Luptă!

Dar cum să lupți când nu ai nimic? Când legea e împotriva ta și familia te trădează?

Am încercat să vorbesc cu Maria. Am invitat-o la mine într-o seară friguroasă de decembrie. I-am făcut ceai de tei și am pus pe masă prăjiturile preferate ale bunicii.

— Maria, știi bine că bunica voia ca eu să rămân aici. De ce vrei să-mi iei totul?

Ea a oftat adânc și pentru prima dată am văzut o umbră de regret în ochii ei.

— Ilinca… viața nu e dreaptă. Și noi avem problemele noastre. Doru are datorii mari la bancă. Eu… eu nu mai pot întreține apartamentul din oraș. Avem nevoie de bani.

— Dar eu ce fac? Unde mă duc?

A tăcut. Apoi s-a ridicat brusc:

— Îmi pare rău. Nu pot să te ajut.

A plecat fără să privească înapoi.

Am început să caut soluții disperate: am mers la primar, la notar, am întrebat vecinii dacă știu ceva despre acte vechi sau martori care să confirme promisiunea bunicii. Nimeni nu voia să se bage.

Într-o noapte am visat-o pe mama. Era tânără și râdea în lumina soarelui din grădină.

— Nu renunța, Ilinca! Casa asta e sufletul nostru!

M-am trezit plângând și am știut că nu pot ceda fără luptă.

Cu ajutorul lui Vlad am găsit un avocat din oraș dispus să mă ajute pro bono. Am strâns toate dovezile posibile: chitanțe cu materiale cumpărate pentru reparații, fotografii înainte și după renovare, declarații de la vecini despre cât am muncit aici.

Procesul a durat doi ani. Doi ani în care am trăit cu frica zilei de mâine, cu amenințări și priviri urâte din partea rudelor. Doi ani în care Vlad mi-a fost alături și m-a învățat ce înseamnă sprijinul adevărat.

În final, judecătorul a decis că nu pot fi dată afară fără o compensație pentru investițiile făcute. Mi-au dat dreptul să rămân până primesc banii pentru tot ce am investit — dar casa tot nu era a mea.

Maria și Doru au vândut terenul unui dezvoltator imobiliar. Într-o dimineață rece de martie am primit scrisoarea: trebuia să plec în trei luni.

Am plâns trei zile fără oprire. Apoi m-am ridicat și am început să împachetez fiecare lucru cu grijă: pozele mamei, cănile ciobite ale bunicii, jucăriile copilăriei mele.

Vlad m-a ajutat să găsesc o garsonieră micuță în oraș. Nu era acasă — dar era un nou început.

În ultima seară la căsuță am stat pe prispă și am ascultat pădurea pentru ultima dată. Azor s-a culcat la picioarele mele și am simțit că tot ce a fost frumos aici va rămâne mereu în sufletul meu.

M-am întrebat atunci: oare cât valorează o promisiune? Și cât din ceea ce construim cu sufletul ne poate fi luat vreodată cu adevărat?

Poate că unele case nu sunt făcute din lemn sau piatră — ci din amintiri și dragoste. Voi ce credeți? Ați lupta pentru ceea ce ați construit sau ați renunța când toți ceilalți vă întorc spatele?