Când soacra mea s-a mutat la noi: O luptă pentru control în propria mea casă

— Nu așa se face ciorba, Andreea! Ai pus prea multă sare! vocea Elenei răsună din bucătărie, tăind liniștea dimineții ca un cuțit. M-am oprit din amestecat, simțind cum obrajii mi se înroșesc. Era a treia oară săptămâna asta când soacra mea găsea ceva de criticat la ceea ce făceam. De când s-a mutat la noi, apartamentul nostru de două camere din cartierul Militari nu mai era acasă, ci un teren minat.

Totul a început cu două luni în urmă, într-o seară ploioasă de aprilie. Soțul meu, Radu, a primit un telefon scurt: „Mamă, nu mai pot sta singură. Nu mă simt bine.” Fără să ezite, a spus că vine să o ia. Am încercat să-mi ascund neliniștea. Știam că Elena trecea printr-o perioadă grea după ce rămăsese văduvă și pierduse și serviciul la fabrica de confecții. Dar nu eram pregătită pentru ce urma.

În prima săptămână, am încercat să fiu gazda perfectă. I-am cedat dormitorul nostru, iar noi ne-am mutat pe canapeaua extensibilă din sufragerie. „Nu trebuie să faceți asta pentru mine”, a spus ea cu voce stinsă, dar nu a protestat prea mult. Am gătit mâncărurile ei preferate și am încercat să-i fac pe plac. Dar curând, micile observații au început să apară: „Nu se pune așa rufele la uscat”, „Nu lăsați geamul deschis că răcesc”, „Radu, tu nu vezi că Andreea nu știe să calce o cămașă?”

Într-o seară, după ce Radu a plecat la serviciul de noapte, am rămas singure la masă. Elena m-a privit lung peste farfuria cu supă:
— Știi, eu am crescut trei copii singură după ce tatăl lor ne-a părăsit. Nu era ușor, dar casa era mereu curată și copiii bine îngrijiți. Acum văd că tinerii nu mai știu să se descurce.

M-am simțit mică și neputincioasă. Îmi venea să-i spun că nu e ușor să lucrezi opt ore pe zi și să mai ai grijă și de casă, dar am tăcut. Nu voiam scandal.

Zilele au trecut și tensiunea a crescut. Elena a început să-și impună propriile reguli: televizorul mergea doar pe Antena 1 sau TVR 2, cafeaua se făcea doar la ibric și doar dimineața devreme („Altfel nu mai dorm noaptea!”), iar prietenele mele nu mai aveau voie să vină în vizită fără să anunțe cu două zile înainte.

Într-o sâmbătă dimineață, când am vrut să fac curățenie generală, am găsit-o pe Elena în sufragerie, răscolind prin dulapul nostru cu acte.
— Ce faci acolo? am întrebat cu voce tremurată.
— Caut niște foi de hârtie pentru rețetele mele. Dar văd că aici e cam dezordine… Nu-i nimic, le pun eu la punct.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era clar: nu mai aveam niciun spațiu doar al nostru.

Radu încerca să fie mediator. „Mamă e obosită, trebuie să avem răbdare”, îmi spunea el seara, când îi povesteam printre lacrimi ce s-a mai întâmplat peste zi. Dar răbdarea mea se subția cu fiecare reproș.

Într-o zi, după o ceartă aprinsă despre cine ar trebui să spele vasele („Eu nu sunt menajeră aici!”), am ieșit val-vârtej din casă și m-am plimbat ore întregi prin ploaie. M-am întrebat dacă nu cumva greșisem acceptând-o pe Elena la noi. Oare sacrificiul pentru familie are limite? Sau trebuie să ne pierdem pe noi înșine ca să-i ajutăm pe ceilalți?

Când m-am întors acasă, Radu mă aștepta pe hol.
— Andreea, trebuie să vorbim. Mama e supărată că ai plecat fără să spui nimic.
— Eu? Eu sunt supărată! Nu mai pot trăi așa! Simt că nu mai am loc în propria mea casă!

Elena a apărut în ușa bucătăriei, cu ochii roșii:
— Dacă vă deranjez atât de tare, pot pleca! Nu vreau să stric familia nimănui!

Am izbucnit în plâns. Pentru prima dată, am spus tot ce aveam pe suflet:
— Nu vreau să pleci! Vreau doar să simt că mai contez și eu aici! Că nu sunt o străină în casa mea!

A urmat o tăcere grea. În acea noapte, am dormit toți trei în sufragerie și nimeni n-a spus nimic.

Au trecut încă două luni până când lucrurile s-au mai liniștit. Am stabilit împreună reguli noi: fiecare are spațiul lui, fiecare are dreptul la intimitate și la propriile obiceiuri. Nu a fost ușor – nici pentru mine, nici pentru Elena. Dar am învățat că uneori dragostea înseamnă și confruntare sinceră, nu doar sacrificiu tăcut.

Acum mă uit la Radu și la Elena cum râd împreună la televizor și mă gândesc: Oare câți dintre noi au curajul să spună ce simt cu adevărat? Și câți aleg să tacă până când nu mai pot respira în propria lor viață?