„Nu vreau să-l cunosc pe tata!” – Povestea unei mame între două iubiri și un fiu care nu iartă

— Vlad, te rog, măcar ascultă-mă! Nu vreau să-ți cer nimic altceva, doar să-i dai o șansă să vorbească cu tine.

Vocea mea tremura, iar ochii fiului meu, la cei șaisprezece ani ai lui, erau reci și fermi. Stătea în pragul ușii, cu ghiozdanul aruncat pe umăr, gata să plece la liceu.

— Nu vreau, mamă! Nu mă interesează cine e el. Pentru mine, tata e Doru. Și gata!

Ușa s-a trântit cu un zgomot sec, lăsându-mă singură în bucătăria mică din apartamentul nostru din Pitești. M-am prăbușit pe scaun, cu mâinile strânse în poală, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Cum am ajuns aici? Cum am ajuns să-mi implor propriul copil să-și cunoască tatăl?

Totul a început cu mulți ani în urmă, când eram doar o adolescentă timidă, mereu cu nasul în cărți. Prima mea iubire a fost Radu – băiatul rebel din clasa a douăsprezecea. Eu eram „tocilara” clasei, el era sufletul petrecerilor. Ne-am îndrăgostit nebunește, iar vara după Bacalaureat a fost ca un vis. Dar visele se termină repede.

Radu a plecat la București la facultate, eu am rămas acasă, la Pitești. Scrisorile noastre s-au rărit, telefoanele au devenit tot mai scurte. Când am aflat că sunt însărcinată, Radu deja avea altă viață. M-a sunat o singură dată:

— Nu pot să fiu tată acum, Cătălina. Îmi pare rău…

Am crescut-o pe Vlad singură până la trei ani. Mama mă ajuta cât putea, dar era greu. Eram privită ciudat la serviciu, vecinele șușoteau pe la colțuri. Apoi l-am cunoscut pe Doru – calm, răbdător, cu zece ani mai mare ca mine. Mi-a oferit stabilitate și liniște. S-a îndrăgostit de Vlad ca de propriul copil și a cerut să-l adopte legal. Am acceptat fără să clipesc.

Anii au trecut liniștiți. Vlad îi spunea „tata” lui Doru și nu a pus niciodată întrebări despre trecut. Eu am încercat să uit tot ce a fost cu Radu, dar uneori noaptea mă întrebam dacă am făcut bine ascunzând adevărul.

Totul s-a schimbat anul trecut, când Radu a apărut din senin la ușa noastră. Avea părul grizonat și ochii obosiți.

— Cătălina… pot să vorbesc cu tine?

Am ieșit pe palier, cu inima bătând nebunește.

— Ce cauți aici?

— Am aflat de Vlad… vreau să-l cunosc. Știu că am greșit, dar vreau să încerc să repar ceva.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea sub picioare. Cum să-i spun lui Vlad? Cum să-i explic că omul pe care îl credea tată nu este cel care i-a dat viață?

Am amânat momentul cât am putut. Dar Radu insista. Mi-a trimis mesaje lungi, pline de regrete și promisiuni. Într-o seară, după ce Vlad s-a certat cu Doru pentru o notă proastă la matematică, am simțit că e momentul.

— Vlad… trebuie să-ți spun ceva important despre familia noastră.

M-a privit suspicios.

— Ce-ai mai făcut?

— Nu eu… E vorba despre tatăl tău biologic.

A urmat o tăcere grea.

— Adică Doru nu e tata?

— El te-a crescut ca pe propriul fiu… dar… tatăl tău adevărat vrea să te cunoască.

Vlad s-a ridicat brusc de la masă.

— Nu mă interesează! Pentru mine nu există alt tată!

A doua zi a refuzat să vorbească cu mine. Doru m-a privit trist:

— Poate n-ar fi trebuit să-i spui…

— Avea dreptul să știe!

Seara târziu, când Vlad s-a întors acasă, l-am auzit plângând în camera lui. Am vrut să intru, dar m-am oprit la ușă. M-am simțit vinovată pentru tot: pentru că l-am mințit atâția ani, pentru că am încercat să repar ceva ce poate nu trebuia atins.

În zilele următoare, Radu m-a sunat aproape zilnic:

— Te rog, Cătălina… măcar o întâlnire.

Am încercat să-l conving pe Vlad:

— Nu trebuie să-l iubești sau să-l ierți… doar ascultă-l.

Dar el era de neînduplecat:

— Dacă îl aduci aici, plec de acasă!

Doru încerca să fie mediator:

— Poate are nevoie de timp…

Dar timpul trecea și rana dintre noi se adâncea. Într-o seară, mama mea m-a sunat:

— Cătălina, nu-l forța! Fiecare om are ritmul lui de vindecare.

Am început să mă întreb dacă nu cumva încercam mai mult să-mi vindec propriile regrete decât să-i fac bine lui Vlad.

Într-o duminică dimineață, l-am găsit pe Vlad în bucătărie privind vechi poze de familie. S-a uitat la mine cu ochii roșii:

— De ce nu mi-ai spus niciodată adevărul?

Am simțit că mă prăbușesc.

— Am vrut să te protejez…

— Sau ai vrut doar să uiți tu…

Nu am avut ce răspunde. Avea dreptate.

Au trecut luni de atunci. Radu încă speră la o întâlnire cu fiul lui. Eu încă sper că Vlad va găsi puterea să-l asculte măcar o dată. Dar nu mai insist. Poate unele răni nu trebuie deschise înainte ca timpul să le vindece.

Mă uit la Vlad cum își face bagajele pentru tabără și mă întreb: oare am făcut bine încercând să repar trecutul? Sau uneori e mai bine să lași lucrurile acolo unde sunt?