Anii au trecut, iar copiii mei au devenit străini: Povestea unei mame care a rămas singură într-o casă plină de amintiri

— Nu mai veniți nici anul ăsta de Paște? am întrebat cu vocea tremurândă, ținând telefonul strâns, ca și cum de răspunsul fiicei mele depindea însăși respirația mea.

— Mamă, nu pot, știi că am mult de lucru la birou… Și Rareș are teză la mate. Poate la vară, promit!

Am închis ochii și am inspirat adânc. În bucătăria mică mirosea a cozonac proaspăt, dar mirosul nu mai avea cui să-i bucure. Masa era întinsă pentru patru, deși știam că tot eu voi strânge farfuriile neatinse. De când au plecat copiii, casa a devenit prea mare pentru mine. Fiecare cameră păstrează ecoul râsetelor lor, pașii grăbiți pe hol, certurile mărunte pentru telecomandă sau ultima felie de plăcintă.

Mă numesc Elena și sunt mama a trei copii: Radu, Anca și Ioana. Soțul meu, Doru, s-a stins acum șapte ani, iar de atunci am simțit cum lumea mea se micșorează cu fiecare an care trece. Copiii mei au crescut frumos, au plecat la facultate în București sau Cluj, apoi s-au stabilit acolo. La început veneau des acasă, mă sunau zilnic. Acum… uneori trec săptămâni fără să le aud vocea.

Într-o seară de iarnă, când vântul bătea crunt la geamuri, am găsit într-un sertar o cutie cu scrisori vechi. Scrisul stângaci al lui Radu: „Mamă, azi am luat 10 la română!” Desenele Ancăi cu inimi și flori. O felicitare de la Ioana: „Te iubesc până la stele!” Am plâns atunci ca un copil. Unde s-a dus dragostea aceea simplă? Când am devenit doar o voce la telefon sau un număr pe WhatsApp?

Într-o zi, m-am hotărât să le scriu o scrisoare adevărată. Am pus pe hârtie tot ce nu pot spune la telefon:

„Dragii mei,

Casa e tot mai tăcută fără voi. Miroase a mere coapte și a dor. Mi-e dor să vă aud râzând, să vă văd certându-vă pe nimicuri. Mi-e dor să fiu mamă cu adevărat, nu doar o femeie care vă gătește când veniți rar acasă. Poate că v-am sufocat uneori cu grija mea, poate că v-am cerut prea mult. Dar să știți că aici e mereu loc pentru voi. Voi sunteți viața mea.”

Am pus scrisoarea în plicuri separate și le-am trimis fiecăruia. Nu am primit răspuns imediat. Zilele au trecut greu, cu ochii pe poartă și urechea la telefon.

Într-o duminică după-amiază, când soarele abia încălzea curtea, a sunat telefonul:

— Mamă… am primit scrisoarea ta, a spus Radu încet. N-am știut că te simți așa. Îmi pare rău că nu vin mai des…

Vocea lui era stinsă, obosită. Am simțit că vrea să spună mai mult, dar nu găsea cuvintele.

— Știu că ai viața ta, Radu. Nu vreau să te trag înapoi. Doar… mi-e dor de tine.

A tăcut câteva secunde.

— O să încerc să ajung luna viitoare. Promit.

Promisiuni… câte promisiuni am adunat în ultimii ani? Anca mi-a scris un mesaj lung pe WhatsApp: „Mamă, te iubesc! Știu că nu-ți arăt destul. E greu aici, cu serviciul și copiii… Dar mă gândesc la tine mereu.” Ioana mi-a trimis o poză cu nepoțica mea care ținea în brațe o păpușă veche de-a ei: „Uite cine se joacă acum cu jucăriile mele!”

M-am bucurat pentru fiecare gest mic, dar golul din casă nu s-a umplut. Vecina mea, tanti Maria, mă întreabă mereu:

— Ce fac copiii? Vin acasă de Paște?

Nu știu ce să-i răspund fără să-mi tremure vocea.

Într-o seară am avut curajul să-i spun Ancăi ce simt cu adevărat:

— Anca, mi-e frică să nu vă pierd de tot. Să nu rămân doar o amintire pentru voi.

A tăcut mult timp.

— Mamă… nici nu știu cum să-ți spun… Simt uneori că nu mai știm să vorbim unii cu alții. Parcă suntem străini.

M-a durut adevărul ei. Poate că așa e: viața ne-a împrăștiat ca pe frunzele toamna. Fiecare are grijile lui, problemele lui. Eu am rămas aici, între pereții care păstrează urmele copilăriilor lor.

Într-o zi am găsit curajul să merg la biserică și să aprind o lumânare pentru fiecare dintre ei. M-am rugat să fie sănătoși și fericiți — chiar dacă fericirea lor nu mai are loc pentru mine.

Seara mă uit la poze vechi: Radu cu genunchii juliți, Anca în rochie roz la serbare, Ioana cu ochii mari și curioși. Îmi dau seama că timpul nu iartă pe nimeni și că dragostea de mamă nu se măsoară în vizite sau telefoane.

Poate că vina e și a mea — poate i-am protejat prea mult sau prea puțin. Poate n-am știut să-i las să plece fără să-i fac să se simtă vinovați. Sau poate așa e viața: copiii cresc și pleacă, iar părinții rămân cu dorul.

Uneori mă gândesc: dacă aș fi făcut altfel? Dacă le-aș fi spus mai des cât îi iubesc sau dacă m-aș fi ocupat mai mult de mine? Dar apoi îmi dau seama că nu există rețete pentru fericire în familie.

Acum trăiesc din amintiri și din speranța că într-o zi vom fi din nou împreună la aceeași masă. Până atunci, aprind lumânări pentru ei și mă rog ca dragostea mea să-i ajungă oriunde ar fi.

Oare câte mame trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare copiii noștri își dau seama cât ne dor lipsa lor? Poate că răspunsurile vin doar atunci când avem curajul să spunem ce simțim cu adevărat.