„Sunt doar un bancomat?” – Povestea mea despre sacrificiu, dor și regăsire după ani de muncă în străinătate

— Mamă, iar ai uitat să iei lapte! Ce faci toată ziua?
Vocea Ioanei răsună tăios din bucătărie, iar eu mă opresc în prag, cu sacoșa grea atârnându-mi de mână. Mă uit la ea – are douăzeci de ani, ochii ei albaștri mă privesc cu răceală. În spatele ei, Maria, mezina, stă cu telefonul în mână și nici nu ridică privirea.

Mă simt mică, invizibilă. Parcă nu mai sunt mama lor, ci o servitoare care nu-și face treaba cum trebuie. Îmi mușc buza și încerc să nu plâng.

— Am uitat, Ioana. Îmi pare rău. Mâine merg din nou la magazin.

— Da’ ce greu e să-ți amintești? Când erai în Italia nu uitai nimic!

Mă lovește replica asta ca un pumn în stomac. Închid ochii o secundă și văd din nou apartamentul mic din Torino, unde am spălat bătrâni și am curățat case străine ani la rând. Fiecare euro trimis acasă era o bucată din sufletul meu ruptă și pusă într-un plic.

Am plecat din România când Ioana avea șapte ani și Maria patru. Soțul meu, Viorel, tocmai fusese dat afară de la fabrică și nu mai aveam bani nici de pâine. Am zis că mă duc doar doi ani, să strângem pentru casă și pentru școala fetelor. Doi ani s-au făcut cinci, apoi zece.

În fiecare lună trimiteam bani acasă. Le cumpăram haine frumoase, telefoane noi, le plăteam meditații. Vorbeam pe video seara, dar mereu erau grăbite sau supărate că nu sunt lângă ele. Viorel îmi spunea că se descurcă, dar vocea lui era tot mai distantă.

Când am venit acasă după doisprezece ani, cu inima plină de dor și speranță, am găsit o casă rece. Fetele crescuseră fără mine. Nu mă mai cunoșteau. Viorel era schimbat – tăcut, mereu plecat cu „treburi”.

În primele săptămâni am încercat să mă apropii de ele. Le-am gătit mâncărurile preferate, le-am întrebat despre școală, despre prieteni. Maria mi-a spus într-o seară:

— Nu mai încerca să fii mamă acum. Ai fost plecată când aveam nevoie de tine.

Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Am plâns toată noaptea pe ascuns, ca să nu mă vadă nimeni slabă.

Viorel nu mă mai privea ca înainte. Într-o zi l-am întrebat:

— Ce s-a întâmplat cu noi?

A ridicat din umeri:

— Nu știu, Lenuța… Poate ne-am obișnuit fără tine.

M-am simțit ca o piesă de mobilier mutată dintr-o cameră în alta – inutilă, stingheră.

În sat lumea mă privea cu invidie sau curiozitate: „A venit Lenuța din Italia! Uite ce casă frumoasă are!” Dar nimeni nu știa cât de goală e casa asta fără dragoste.

Într-o zi am găsit pe masa din sufragerie un bilet: „Mamă, lasă-mi 200 de lei pentru excursie.” Atât. Fără „te rog”, fără „mulțumesc”. Am lăsat banii și am ieșit în grădină să plâng.

M-am întrebat atunci: ce am făcut greșit? Am muncit ca o sclavă pentru ele. Am dormit pe saltele rupte în Italia ca să aibă ele pat cald acasă. Am îndurat umilințe și doruri cumplite.

Într-o seară am încercat să vorbesc cu fetele:

— Vreau să stăm puțin de vorbă… Să-mi spuneți ce simțiți.

Ioana a oftat:

— Ce rost are? Oricum nu ne-ai ascultat niciodată.

Maria a ridicat din umeri:

— Ai ales banii în locul nostru.

Am vrut să țip că nu e adevărat! Că tot ce am făcut a fost pentru ele! Dar cuvintele mi-au murit pe buze.

Am început să mă întreb cine sunt eu acum. Nu mai sunt nici mama care le mângâia când aveau febră, nici femeia puternică din Italia care ținea trei case în spate. Sunt o umbră între două lumi.

Într-o duminică am mers la biserică și m-am rugat să-mi dea Dumnezeu putere să merg mai departe. Preoteasa m-a văzut plângând și m-a întrebat ce s-a întâmplat. I-am spus povestea mea printre lacrimi.

— Lenuța, ai dat totul pentru ei, dar ai uitat de tine. Poate e timpul să te regăsești pe tine însăți.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte zile întregi.

Am început să ies la plimbare prin sat, să vorbesc cu vecinele, să citesc cărți pe care le lăsasem uitate în pod. Încet-încet am început să simt că trăiesc din nou – nu doar pentru ele, ci și pentru mine.

Fetele încă sunt reci cu mine. Viorel încă tace mult. Dar eu încerc să mă iert pentru alegerile făcute și să construiesc ceva nou din ruinele vechii noastre vieți.

Poate nu voi mai fi niciodată mama perfectă sau soția ideală. Dar vreau să fiu Lenuța – femeia care a avut curajul să plece pentru familie și curajul să se întoarcă pentru ea însăși.

Mă întreb uneori: oare câte mame ca mine se simt doar niște bancomate? Oare când vom învăța să ne iubim pe noi înșine fără vinovăție?