Ziua mea, răzvrătirea mea – cum o singură decizie a zguduit familia noastră

— Nu pot să cred, Mariana! Cum să pleci tocmai de ziua ta? Ce-o să spună lumea? — vocea mamei răsuna în telefon, încărcată de reproșuri și neînțelegere. Mă uitam la valiza mică de lângă ușă, cu mâinile tremurânde. Era pentru prima dată în 47 de ani când nu pregăteam masa festivă, nu făceam sarmale și tort pentru toată familia. Pentru prima dată, mă gândeam la mine.

Îmi amintesc perfect cum a început totul. Era o dimineață rece de martie, cu miros de cafea proaspătă și pâine prăjită. Soțul meu, Viorel, răsfoia ziarul fără să mă privească. Copiii, Irina și Vlad, deja adulți, trimiteau mesaje pe telefoane, absenți la discuțiile din jurul mesei. — Ce facem anul ăsta de ziua ta, mamă? — a întrebat Irina, fără să ridice ochii. — Ca de obicei, nu? Tu gătești, noi venim cu flori și mâncăm.

Atunci am simțit un nod în gât. De ce mereu eu? De ce nimeni nu se gândește că poate mi-aș dori și eu să fiu sărbătorită, nu doar gazda perfectă? Am zâmbit forțat și am schimbat subiectul. Dar gândul nu mi-a mai dat pace.

În acea seară, am deschis laptopul și am căutat „escapadă la munte pentru o persoană”. Am rezervat o cabană mică în Apuseni, fără să spun nimănui. A doua zi mi-am luat liber de la serviciu și am început să număr zilele până la plecare.

Când a venit momentul adevărului, am lăsat un bilet pe masă: „Anul acesta, ziua mea e doar a mea. Nu gătesc, nu organizez nimic. Vă iubesc, dar am nevoie să fiu singură.” Am închis telefonul și am plecat.

Drumul spre munte a fost ca o eliberare. Am plâns în mașină, am râs singură și m-am întrebat dacă nu cumva sunt egoistă. Dar simțeam că dacă nu fac asta acum, n-o voi mai face niciodată.

Când am ajuns la cabană, m-a întâmpinat o liniște pe care nu o mai trăisem de ani de zile. Niciun zgomot de vase, niciun telefon care sună cu cereri sau plângeri. Doar eu și pădurea.

În prima seară am primit zeci de mesaje: „Unde ești?”, „Cum ai putut să ne faci asta?”, „Tata e supărat rău”, „Irina plânge”. Am simțit vinovăție, dar și o ciudată bucurie. Pentru prima dată, nu eram responsabilă pentru fericirea altora.

A doua zi dimineață am ieșit pe terasă cu o cană de ceai. Am privit răsăritul și m-am gândit la toate zilele mele de naștere din trecut: mereu cu zâmbetul pe buze, dar cu sufletul obosit. Mereu ascultând glume despre cât de bun e cozonacul meu sau cât de frumoasă e casa aranjată „ca la carte”. Niciodată nu m-a întrebat cineva ce-mi doresc eu cu adevărat.

După două zile de liniște, Viorel a venit la cabană. Nu știu cum m-a găsit. A intrat fără să bată la ușă, cu ochii roșii de oboseală.

— Mariana, ce-i cu tine? Ne-ai speriat pe toți! Cum poți să fii atât de… egoistă?

Am simțit cum îmi fierbe sângele în vene. — Egoistă? După 25 de ani în care am pus pe toți pe primul loc? După ce am renunțat la prietenele mele, la pasiunile mele, ca să vă fie vouă bine?

Viorel s-a așezat pe marginea patului. — Dar noi… noi avem nevoie de tine acasă.

— Dar eu? Eu de cine am nevoie? Cine are grijă de mine?

A tăcut. Pentru prima dată l-am văzut mic și pierdut.

Când m-am întors acasă după trei zile, atmosfera era încărcată. Irina nu-mi vorbea. Vlad mă privea ca pe o străină. Mama mi-a spus că „nu se face așa ceva într-o familie adevărată”.

Am încercat să le explic că nu e vorba despre lipsa iubirii, ci despre nevoia mea de spațiu și respect. Că nu pot fi mereu stâlpul tuturor fără să mă prăbușesc la un moment dat.

Au trecut luni până când lucrurile s-au mai liniștit. Irina mi-a scris într-o noapte: „Mamă, cred că te-am judecat prea aspru. Poate ar trebui să facem și noi ceva pentru tine.” Vlad a venit într-o zi cu o prăjitură cumpărată: „Nu-i ca a ta, dar sper să-ți placă.” Viorel a început să mă întrebe mai des ce-mi doresc eu.

Dar mama… mama n-a înțeles niciodată. Pentru ea, femeia trebuie să se sacrifice mereu pentru familie.

Acum mă uit în oglindă și văd o altă femeie: mai curajoasă, mai sinceră cu ea însăși. Știu că am pierdut ceva din vechile legături, dar am câștigat respectul față de mine însămi.

Mă întreb adesea: câte dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin cu adevărat? Câte avem curajul să spunem „ajunge” înainte să fie prea târziu?