„Aveți o lună să vă găsiți alt loc. Am nevoie să fiu singură acum.” Povestea unei despărțiri între mamă și fiice

— Aveți o lună să vă găsiți alt loc. Am nevoie să fiu singură acum.

Cuvintele mamei au răsunat în bucătăria îngustă ca un ecou rece, tăios. M-am uitat la Ilinca, sora mea mai mică, care tocmai își turna ceaiul în cana crăpată de la bunica. Mâna îi tremura atât de tare încât câteva picături au căzut pe masă. Eu am rămas nemișcată, cu lingura suspendată deasupra bolului cu supă, incapabilă să procesez ce tocmai auzisem.

— Ce-ai spus? am întrebat, încercând să-mi țin vocea calmă.

Mama s-a uitat la mine cu ochii roșii, obosiți. Nu era furioasă, ci mai degrabă sfârșită. O vedeam pentru prima dată atât de mică, de vulnerabilă.

— Nu mai pot. Nu mai pot cu voi aici. Am nevoie să fiu singură. Să respir. Să mă regăsesc.

Ilinca a izbucnit în plâns. Avea doar 19 ani și abia terminase liceul. Eu, Ana, aveam 24 și încă nu-mi găsisem un job stabil după facultate. Trăiam toate trei într-un apartament cu două camere din cartierul Dristor, unde fiecare colț purta amintirea tatălui nostru, mort de infarct când Ilinca era doar un bebeluș.

— Dar unde să mergem? am întrebat eu, simțind cum mi se strânge stomacul.

— Nu știu, Ana. Sunteți adulte. Trebuie să vă descurcați. Eu nu mai pot fi mama voastră așa cum ați vrea voi.

A urmat o tăcere apăsătoare. Ilinca s-a ridicat brusc și a fugit în camera noastră. Am rămas singură cu mama, care își freca palmele nervos.

— Mamă, ce s-a întâmplat? De ce acum?

— Pentru că nu mai pot trăi cu vinovăția că nu vă pot oferi nimic mai bun. Pentru că mă sufoc între grijile voastre și neputința mea. Pentru că simt că dacă nu fac asta acum, o să mă pierd de tot.

Am vrut să-i spun că nu e vina ei, că nu-i cerem nimic imposibil. Dar m-am oprit. Poate că avea dreptate. Poate că ne agățam prea mult de ea, de trecutul nostru comun, de siguranța iluzorie a celor patru pereți care ne-au ținut împreună după moartea tatei.

În acea noapte n-am dormit deloc. Ilinca plângea încet sub pătură, iar eu mă uitam la tavanul scorojit și mă întrebam dacă nu cumva am greșit undeva. Dacă nu cumva am ratat momentul în care trebuia să plecăm din cuib.

A doua zi am început să caut anunțuri de chirie pe OLX și Facebook. Prețurile erau astronomice pentru două fete fără venituri stabile. Am sunat-o pe prietena mea, Roxana:

— Roxi, ai auzit vreodată de cineva care să-și dea afară copiii?

— Ana, nu te supăra pe mine, dar poate mama ta are nevoie de ajutor. Poate e depresivă…

— Și noi ce facem? Unde mergem?

— Poate găsiți ceva la comun cu alte fete…

Am simțit cum mi se rupe ceva în mine. Nu voiam să plec din casa copilăriei mele, dar nici nu puteam ignora suferința mamei.

În zilele următoare atmosfera a devenit insuportabilă. Mama evita să stea cu noi la masă. Se închidea în camera ei și vorbea la telefon cu mătușa Mariana sau cu vecina Vali despre „viața care a trecut pe lângă ea”.

Ilinca s-a închis și ea în sine. Nu mai ieșea decât la magazin sau la bibliotecă. Într-o seară am găsit-o scriind o scrisoare:

„Mamă,
Nu știu ce-am făcut greșit. Poate trebuia să fiu mai bună, să te ajut mai mult… Dar te rog, nu ne lăsa așa.”

Am citit-o pe furiș și mi-au dat lacrimile.

Într-o duminică dimineață am încercat să vorbesc din nou cu mama:

— Mamă, dacă ai nevoie de ajutor, putem merge împreună la un psiholog…

S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi propus ceva rușinos.

— Nu sunt nebună! Doar vreau liniște! Vreau să mă aud gândind!

Am simțit atunci că nu mai e nimic de făcut.

Cu două zile înainte de termenul limită am găsit o garsonieră mică în Rahova, la capătul tramvaiului 32. Proprietara era o femeie bătrână care ne-a privit suspicioasă:

— Două fete? Să nu-mi faceți gălăgie! Și să-mi plătiți la timp!

Am acceptat fără să clipesc.

În ziua mutării mama nu a ieșit din cameră. Am lăsat cheia pe masă și am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi. Pe scara blocului Ilinca s-a oprit și m-a întrebat printre suspine:

— Crezi că o să ne ierte vreodată?

N-am știut ce să-i răspund.

Au trecut trei luni de atunci. Viața e grea: joburi prost plătite, chirie scumpă, mâncare puțină. Dar uneori, seara târziu, când stăm amândouă pe salteaua veche și povestim despre copilărie, simt că poate e începutul unei vieți noi.

M-am întrebat adesea: oare cât poate duce o mamă până când cedează? Și cât putem duce noi, copiii ei? Poate că uneori despărțirea e singura cale spre vindecare… Sau poate doar ne mințim ca să putem merge mai departe?