„De când am vândut casa, copiii mă sună zilnic” – Povestea Mariei, între singurătate și suspiciune

— Mamă, ai mâncat azi? — vocea Ioanei răsună în telefon, la fel de grăbită ca întotdeauna.

— Da, draga mea, am mâncat. Nu-ți face griji, îi răspund, dar știu că nu ascultă cu adevărat. O aud cum tastează ceva în fundal, probabil răspunde la vreun email. De când am vândut casa părintească și am pus banii la bancă, copiii mei mă sună zilnic. Înainte, treceau săptămâni fără să primesc un telefon. Acum, parcă sunt brusc importantă.

Mă uit pe geam la curtea blocului. E o zi mohorâtă de martie, iar ploaia bate în geam cu o regularitate obositoare. Mă gândesc la anii când eram tânără și alergam după cei trei copii prin curtea casei vechi. Atunci nu aveam timp să mă gândesc la singurătate sau la moșteniri. Soțul meu, Doru, ne-a părăsit când copiii erau mici. A plecat cu o altă femeie și nu s-a mai uitat înapoi. Am rămas singură cu Ioana, Vlad și Cătălina. Am muncit pe brânci ca să le pun o pâine pe masă și să nu le lipsească nimic.

— Mamă, ai grijă să nu te răcești! — mă sună și Vlad aproape zilnic acum. Dar discuțiile noastre sunt scurte și reci. Parcă ar bifa o sarcină de pe listă.

Cătălina e cea mai tânără și cea mai distantă. Locuiește la Cluj și rareori vine acasă. Ultima dată când a venit, a întrebat direct:

— Mamă, ce ai de gând să faci cu banii de pe casă?

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu mi-a spus niciodată „te iubesc”, dar a știut mereu să întrebe de bani. Am încercat să glumesc:

— Poate îi dau la azil, dacă nu mă mai vreți pe acasă!

A râs forțat și a schimbat subiectul.

De ziua mea, anul trecut, niciunul nu a venit să mă vadă. Mi-au trimis flori prin curier și un tort de la cofetărie. Am stat singură la masă și am plâns. M-am întrebat dacă am greșit undeva ca mamă. Poate am muncit prea mult și n-am avut timp să-i ascult cu adevărat. Poate i-am crescut prea independenți sau poate le-am arătat prea puțin dragostea mea.

Într-o zi, am primit vizita vecinei mele, doamna Stela. Ea are doi băieți care vin aproape zilnic la ea.

— Maria, tu ești norocoasă! Copiii tăi te sună mereu! Ai grijă să nu-i superi, că altfel rămâi singură la bătrânețe!

Am zâmbit amar. Nu știe că fiecare apel e ca o aducere aminte că nu sunt iubită pentru cine sunt, ci pentru ce am.

Într-o seară, am adunat curajul să-i întreb direct pe copii:

— Dacă n-aș fi avut nimic de lăsat în urmă, m-ați mai suna?

A fost liniște la capătul celălalt al firului. Ioana a început să râdă nervos:

— Mamă, ce prostii spui? Normal că te iubim!

Dar vocea ei suna fals. Vlad a schimbat subiectul imediat:

— Ai văzut cât a crescut rata dobânzii? Ai grijă să nu pierzi banii!

Cătălina a tăcut.

În fiecare zi mă lupt cu gândurile mele. Îmi doresc să cred că dragostea lor e sinceră, dar nu pot să nu observ cum fiecare discuție ajunge inevitabil la bani: „Ai nevoie de ceva?”, „Să-ți punem noi facturile pe internet banking?”, „Nu vrei să-ți iei un televizor nou?”

Uneori mă gândesc să donez totul unei cauze caritabile sau să las banii unei nepoate care chiar mă vizitează din când în când fără să ceară nimic. Dar apoi mă simt vinovată – sunt totuși copiii mei.

Într-o duminică dimineață, am decis să-i invit pe toți la masă. Am gătit sarmale și cozonac, ca pe vremuri. Au venit toți trei, dar atmosfera era tensionată.

— Mamă, ai semnat actele pentru depozitul bancar? — a întrebat Vlad printre două îmbucături.

— Da, am semnat… Dar nu despre asta vreau să vorbim azi.

Le-am povestit despre copilăria lor, despre cum îi duceam la școală pe jos prin zăpadă și cum le coseam hainele rupte noaptea târziu. Am văzut cum Ioana își ferește privirea, iar Cătălina se joacă pe telefon.

— Vreau doar să știu că mă iubiți pentru ceea ce sunt eu, nu pentru ce pot lăsa în urmă…

Nimeni n-a zis nimic. Doar Vlad a oftat și a spus:

— Hai mamă, nu mai fi așa sensibilă…

După ce au plecat, am strâns masa singură și m-am uitat lung la poza veche cu noi patru din fața casei bătrânești. Mi-am dat seama că timpul nu se mai întoarce și că poate nici dragostea nu se cumpără cu bani sau moșteniri.

M-am întrebat atunci: oare câți bătrâni ca mine trăiesc cu aceeași frică? Câți dintre noi suntem iubiți cu adevărat și câți suntem doar o semnătură pe un testament?

Poate că răspunsul nu-l voi afla niciodată… Dar voi ce credeți? Dragostea copiilor e sinceră sau interesul pentru moștenire umbrește totul?