„Mamă, tu încă nu ai terminat?” – Povestea Mariei, care s-a pierdut pe sine între patru pereți

– Mamă, tu încă nu ai terminat de șters pe jos? se aude vocea Iuliei din bucătărie, tăioasă ca un cuțit. Mă opresc din frecat podeaua, cu mâinile înroșite de la detergentul ieftin. Mă uit la ceas: e trecut de ora zece seara. De două ore mă chinui să curăț urmele de noroi lăsate de pantofii lui Vlad, fiul meu, și ai nepoatei mele, Mara.

Îmi simt inima grea. Nu mai știu de când n-am mai avut o clipă pentru mine. De când m-am mutat la ei, după ce soțul meu a murit, am devenit invizibilă. O umbră care gătește, spală, calcă și tace. Când am venit aici, Iulia mi-a spus: „Mamă Maria, ne va fi mai ușor tuturor împreună.” Dar ușor le-a fost doar lor. Eu am devenit femeia de serviciu a casei.

În seara asta, Mara a vărsat laptele pe covor. Am alergat să curăț înainte să se îmbibe. Iulia a oftat și a zis: „Nu-i nimic, bunica știe ce are de făcut.” Vlad nici nu s-a uitat la mine. Era ocupat cu telefonul. M-am simțit mică, inutilă, ca o piesă veche de mobilier.

Într-o zi, pe când spălam vasele, am auzit-o pe Iulia vorbind la telefon cu mama ei: „Nu știu ce m-aș face fără soacra mea! Face totul prin casă. E ca o binecuvântare.” Am zâmbit amar. Nu eram o binecuvântare. Eram o necesitate. O rotiță care se învârte fără să fie văzută.

Într-o duminică, am încercat să le spun că mi-ar plăcea să merg la biserică. Iulia a ridicat din sprâncene: „Dar cine rămâne cu Mara? Și cine gătește prânzul?” Vlad nici nu a reacționat. Am tăcut. Mi-am înghițit dorința și am rămas acasă.

Astăzi însă, ceva s-a rupt în mine. După ce am terminat de șters pe jos, Mara a intrat în bucătărie și a început să sară prin baltă. Iulia a țipat la mine: „Mamă, nu vezi că nu ai șters bine? Mara s-a udat la picioare!”

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Am lăsat mopul jos și am spus pentru prima dată cu voce tare:
– Iulia, nu mai pot. Nu sunt menajera voastră! Sunt mama lui Vlad și bunica Marei, dar sunt și eu om!

S-a lăsat o liniște apăsătoare. Vlad a ridicat privirea din telefon:
– Mamă, ce s-a întâmplat?
– Ce s-a întâmplat? Am uitat cine sunt! Nu mai am timp să respir! Vreau să ies din casă fără să mă simt vinovată că nu am spălat vasele sau că nu am făcut supa preferată a Marei!

Iulia s-a înroșit la față:
– Dar noi avem nevoie de tine…
– Aveți nevoie de mine sau aveți nevoie de cineva care să facă treabă?

Mara s-a apropiat de mine și m-a luat de mână:
– Bunico, nu plânge…

Atunci am realizat că plângeam. Lacrimile îmi curgeau pe obraji fără să le pot opri.

Am ieșit pe balcon și am privit orașul luminat. Mi-am adus aminte de serile în care mergeam cu prietenele mele la teatru sau la cofetărie. De când nu mai făcusem asta? De când nu mai fusesem Maria – femeia care râde, care visează?

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la viața mea: la anii în care m-am sacrificat pentru familie, la visele pe care le-am pus mereu pe ultimul loc. La cât de ușor e să te pierzi când toți au nevoie de tine, dar nimeni nu te vede cu adevărat.

A doua zi dimineață, Vlad a venit la mine în bucătărie:
– Mamă… îmi pare rău dacă te-am rănit. Nu ne-am dat seama cât te-am împovărat.

L-am privit în ochi:
– Vlad, eu v-am crescut ca să fiți oameni buni. Dar și eu am nevoie să fiu văzută ca om.

Iulia a venit și ea:
– Poate ar trebui să împărțim treburile altfel… Să ai și tu timp pentru tine.

Am zâmbit trist:
– Nu vreau milă sau favoruri. Vreau respect.

Au dat din cap și au început să facă ordine prin casă fără să le spun eu ce să facă. Pentru prima dată după mult timp, m-am simțit ușurată.

Am ieșit afară și am mers până la biserică. M-am rugat pentru putere și pentru curajul de a mă pune pe mine pe primul loc măcar din când în când.

Acum stau la fereastră și mă întreb: oare câte mame ca mine trăiesc în umbră, uitând de ele? Oare cât timp trebuie să treacă până ne dăm voie să fim din nou noi înșine?