„Tu nu vezi că noi ne înecăm în datorii?” – Povara unei mame pe care bătrânețea nu o iartă

— Tu nu vezi că noi ne înecăm în datorii? De ce nu poți să înțelegi că nu mai putem să te ținem?

Cuvintele Irinei au căzut ca un trăsnet peste liniștea după-amiezii. Stăteam la masa din bucătăria ei, cu o cană de ceai în față, și simțeam cum mi se strânge inima. Mâinile îmi tremurau ușor, dar am încercat să nu arăt cât de tare mă dor cuvintele ei. Am privit-o pe Irina, fiica mea, copilul pentru care am muncit o viață întreagă, și nu am recunoscut-o. Avea ochii aprinși de supărare și oboseală, iar vocea îi tremura de frustrare.

— Irina, eu… nu vreau să vă fiu povară. Dacă aș putea, aș pleca chiar acum, am șoptit, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

— Mama, nu înțelegi! Nu mai avem bani nici pentru facturi. Vlad a rămas fără serviciu, copiii au nevoie de haine noi, iar tu… tu ai nevoie de medicamente. Nu mai pot! Nu mai pot!

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. M-am ridicat încet de la masă și am mers în camera mea, aceeași cameră mică pe care mi-au amenajat-o când m-au adus la ei după ce tata a murit. Am închis ușa și m-am așezat pe marginea patului. Mi-am strâns palmele noduroase și am început să plâng în tăcere. Nu voiam să mă audă nimeni. Nu voiam să fiu o povară.

Mi-am amintit de vremurile când eram tânără și alergam prin curtea casei din satul nostru din Buzău. Îl aveam pe Gheorghe lângă mine, iar Irina era doar o copilă cu codițe și genunchii juliți. Munceam amândoi la CAP, iar seara făceam mămăligă și râdeam împreună. Nu aveam mult, dar aveam totul. Când Gheorghe s-a îmbolnăvit și a murit, lumea mea s-a prăbușit. Irina m-a adus la oraș, spunând că „așa e normal”, că trebuie să fiu aproape de familie.

Dar orașul m-a sufocat. Blocul gri, vecinii care nu salutau niciodată, zgomotul continuu al mașinilor. M-am simțit mereu străină aici. Încercam să ajut cât puteam: făceam mâncare pentru copii, spălam rufe, coseam nasturi. Dar odată cu trecerea anilor, puterile m-au lăsat. Reumatismul mă țintuia la pat zile întregi, iar ochii nu mă mai ajutau să cos.

Într-o seară, l-am auzit pe Vlad certându-se cu Irina:

— Nu mai putem continua așa! Mama ta ne usucă de bani! De ce nu vorbești cu fratele tău? Să o ia el o perioadă!

— Știi bine că Mihai nu vrea să audă de ea! Nici măcar nu răspunde la telefon…

Am simțit cum mă sufoc. Mihai, băiatul meu cel mare, nu mă mai vizitase de trei ani. Ultima dată când l-am sunat mi-a spus că are „prea multe pe cap”. Am închis ochii și am încercat să-mi amintesc când s-a rupt totul între noi. Poate când am vândut pământul din sat ca să-l ajut cu avansul la apartament? Poate când i-am spus că soția lui nu e potrivită pentru el? Sau poate pur și simplu bătrânețea îi sperie pe toți…

A doua zi dimineață, am găsit pe masă o listă cu cheltuieli: medicamentele mele, facturile la întreținere, rechizitele copiilor. Lângă listă era un bilet scris de Irina: „Mama, trebuie să găsim o soluție. Poate te gândești să mergi la un azil? Nu vreau să fac asta, dar nu mai avem altă cale.”

Am simțit cum mă lovește un val de rușine și disperare. Azil? Eu? După o viață întreagă de muncă și sacrificii? Am ieșit pe balcon și am privit blocurile cenușii din jur. O bătrână cu părul alb trecea încet pe trotuar, sprijinindu-se într-un baston. M-am întrebat dacă și ea simte aceeași singurătate ca mine.

În zilele următoare am început să evit privirile Irinei. Îmi făceam treburile în tăcere și stăteam cât mai mult în camera mea. Copiii veneau uneori să mă îmbrățișeze, dar simțeam că și ei au început să mă evite. Într-o seară, nepotul meu cel mic mi-a spus:

— Bunico, tu pleci la azil?

Nu am știut ce să-i răspund. L-am strâns la piept și am plâns în tăcere.

Într-o duminică dimineață, Irina a intrat în camera mea cu ochii roșii:

— Mama… îmi pare rău pentru tot ce ți-am spus. Sunt obosită și speriată. Nu știu cum să fac față la toate… Dar nici nu pot să te pierd.

Am luat-o de mână și i-am șters lacrimile:

— Știu că ți-e greu, fată dragă. Și mie mi-e greu… Dar suntem familie. Trebuie să găsim o cale împreună.

Am decis atunci să încerc să vorbesc cu Mihai din nou. L-am sunat și i-am spus tot ce aveam pe suflet:

— Mihai, sunt mama ta… Nu vreau nimic de la tine decât să știu că nu sunt singură pe lume.

A tăcut mult timp la telefon.

— Mamă… îmi pare rău că n-am fost aproape de tine. Vin mâine să te văd.

Nu știu dacă lucrurile se vor schimba vreodată cu adevărat. Poate că bătrânețea e menită să fie grea și plină de regrete. Poate că familia uită uneori cât de mult contează dragostea unei mame.

Dar mă întreb: oare cât valorează sacrificiul unei mame atunci când familia uită să fie familie? Oare câți dintre noi ajungem povară pentru cei pe care i-am iubit cel mai mult?